Sentimentul sau argumentul

Îmi amintesc de stupoarea pe care am resimţit-o citind Lexiconul erorilor biblice (Ed. Paralela 45, 2005) al teologului german Walter Langbein. Sub unghiul respectului faţă de dogme, lexiconul cântăreşte cât o blasfemie: în rândurile lui întâlneşti nesocotirea unor înţelesuri a căror valabilitate descinde din tradiţia Bisericii. Dacă e să pui cap la cap tot ceea ce contestă neamţul în materie de doctrină creştină, atunci ar trebui să te converteşti la altă religie, din cea veche nemairămânând aproape nimic. Chiar şi o succintă enumerare a erorilor de care se ocupă teologul e grăitoare în această privinţă: cele cinci cărţi ale lui Moise nu sunt scrise de Moise, cartea lui Iosua nu este a lui Iosua, iar Evangheliile lui Matei, Luca, Marcu şi Ioan nu sunt ale nici unuia.

De acum încolo, pudorile nu-şi mai au rostul şi cutia Pandorei poate fi deschisă: aflăm că inscripţia INRI (Iisus din Nazaret, regele iudeilor) nu a existat niciodată, că răstignirea nu a avut loc pe o cruce, ci pe o bucată amărâtă de lemn, că Fecioara Maria nu a fost fecioară nici înainte şi nici după naşterea lui Hristos, că doctrina imaculatei concepţii se susţine prin chiar enormitatea absurdă a viziunii pe care ne-o propune, că heruvimii erau orice altceva, dar în nici un caz îngeri, că David nu l-a ucis pe Goliat, că exodul evreilor în Egipt nu a avut loc niciodată, că înainte de înălţarea turnului lui Babel nu a existat o singură limbă, ci mult mai multe, că mărul din care Eva a muşcat pentru a cădea în păcat nu este pomenit în Biblie şi că episodul lepădării succesive a lui Petru, pecetluit sonor de cântatul repetat al cocoşului, este cu totul neverosimil pentru simplul fapt că, în acea epocă, în Ierusalim nu existau cocoşi. Că martorii lui Iehova habar nu au că numele sectei lor se trage dintr-o greşită pronunţie a numelui biblic al lui Dumnezeu, că, deşi faţa lui Dumnezeu nu poate fi văzută de nimeni, ea a fost totuşi văzută de Iacob, că îngerii nu aveau aripi şi că Iisus nu putea să vină din Nazaret. Şi tot aşa.

Dacă contempli fără resentimente efortul demolator al autorului, vei sesiza că Langbein este destul de naiv ca să-şi închipuie că strădania lui chiar va avea efect asupra cititorilor. De fapt, demersul lui nu va convinge decât pe cel care a păşit singur pe drumul lepădării; în acest caz, scepticul va găsi în paginile lexiconului încurajări livreşti venind în întâmpinarea unui proces care în el s-a petrecut deja: sleirea unui sentiment religios. Un astfel de sceptic va exulta sub imperiul unui triumf de o clipă, petrecând cu privirea minţii puzderia de apostaţi ce împărtăşesc aceeaşi stare ca el. În schimb, pentru un credincios autentic, lexiconul va fi cel mult un florilegiu de curiozităţi exotice a căror temeinicie nu poate clinti dogoarea unui sentiment. Toate vor fi puse în seama conjuraţiei actuale îndreptate împotriva creştinismului şi, dintr-un gest spontan de răzbunare simbolică, Langbein va fi privit cu compătimirea cuvenită celor care vor fi pedepsiţi aspru la Judecata de Apoi.

Ceea ce sare în ochi este dăruirea cu care teologul îşi vinde sufletul raţiunii. Zeul lui poartă numele raţionalităţii, şi tot ce nu încape în tiparul ei se cuvine a fi lăsat deoparte. Potrivit acestei optici, nu merită să crezi decât în lucrurile pe care le-ai înţeles cu limpezime, dar pentru nimic în lume nu ai voie să te pleci în faţa amănuntelor neînţelese, a detaliilor neverificate sau în faţa întâmplărilor misterioase. Raţiunea nu poate abdica în faţa nimănui, căci tot ce există în lume se clădeşte pe proptele raţionale. Prin urmare, iraţionalul este totuna cu diavolul sau, în cel mai bun caz, este un tertip de care se folosesc teologii atunci când, vorbind de taină, caută să-i îmbrobodească pe ignoranţi şi pe naivi. De fapt, avem de ales: ori sentimentul confuz, lipsit de logică, în virtutea căruia viaţa noastră are un sens, ori raţiunea luminată, înarmată cu logică, contemplând deznădăjduită absurditatea lumii. Sentimentul sau argumentul, iată o dihotomie pe care fiecare o rezolvă cum poate.