Sertarul cu lecturi: Confesiunile unui convertit

„Ce am eu, deci, cu oamenii, ca să audă mărturisirile mele, ca şi când ar vindeca ei «slăbiciunile mele»? Oamenii sunt un gen curios, ca să cunoască viaţa altuia, dar leneşi să o îndrepte pe a lor proprie. De ce cer să audă de la mine cine sunt, ei care nu vor să audă de la Tine cine sunt ei înşişi? Şi având în vedere că ei aud de la mine însumi, de unde ştiu că spun adevărul, deoarece nimeni dintre oameni nu ştie ce se petrece în om «decât duhul omului care este în el însuşi»? Dacă, însă, ei aud de la Tine despre ei înşişi, nu vor putea spune «Domnul minte». Căci ce altceva însemnează a auzi de la Tine despre ei, decât a se cunoaşte pe sine? Mai departe, cine cunoaşte şi zice «este fals» dacă nu minte el însuşi? Dar, fiindcă «dragostea pe toate le crede», desigur între aceia pe care legându-i şi-i face unul singur, şi eu, Doamne, chiar aşa Îţi mărturisesc Ţie, ca să audă oamenii, cărora nu le pot arăta dacă spun adevărul, dar mă cred aceia ale căror urechi le deschide dragostea.

Totuşi, Tu, Doctorul meu intim, explică-mi ce roadă fac aceste lucruri. Căci mărturisirile mele cele trecute, pe care le-ai iertat şi le-ai acoperit, ca să mă faci fericit în Tine, schimbând sufletul meu prin credinţa şi taina Ta, când sunt citite şi ascultate, trezesc în inima mea, ca să nu doarmă în dezndejde şi să zică «nu pot», ci să vegheze în dragostea milostivirii Tale şi în dulceaţa harului Tău, prin care este puternic tot cel slab, care devine conştient de slăbiciunea sa prin harul Tău. Şi desfată pe cei buni faptul de a auzi relele lor din trecut, pe aceia care nu le mai au, dar nu-i desfată fiindcă sunt rele, ci fiindcă au fost şi nu mai sunt.

Aşadar, cu ce roadă, Domnul meu, Căruia zilnic se mărturiseşte conştiinţa mea, mai sigură prin speranţa în mila Ta decât prin nevinvăţia sa, cu ce roadă, Te întreb, mărturisesc chiar oamenilor, în faţa Ta, prin aceste scrieri acum, cine sunt, dar nu cine am fost? Că acea roadă am văzut-o şi am amintit-o. Dar cine sunt eu acum, iată, chiar în timpul mărturisirilor mele, mulţi care m-au cunoscut doresc să ştie acest lucru şi nu m-au cunoscut aceia care au auzit ceva de la mine şi despre mine, dar urechea lor nu este la inima mea, unde sunt eu ori cine sunt eu. Aşadar, vor să mă audă cine sunt când mă mărturisesc, cine sunt eu înlăuntru, unde nu pot să îndrepte nici ochiul, nici urechea, nici mintea. Totuşi, ei vor să audă, vrând să creadă, dar ce vor putea să cunoască? Căci lor le spune dragostea, prin care sunt buni, că eu nu mint când mărturisesc despre mine şi ea însăşi în ei mă crede pe mine.“ (Fericitul Augustin, Mărturisiri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994)