Sfânta Liturghie sau esenţializarea cosmică

Orice argument împotriva vieţii nu are temei. Indiferent din ce domeniu provine şi indiferent de cine este formulat, argumentul în sine se autodesfiinţează din însăşi rădăcina provenienţei sale. Argumentul provine dintr-o sursă vie, iar negarea propriei origini înseamnă deodată anularea propriei existenţe. În acest sens, cuvintele Sfântului Grigorie Teologul rămân fără precedent: „Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, însă arată-mi cuvântul care poate contrazice viaţa“.

Zidirea toată văzută şi nevăzută este un „Praznic al vieţii“ la care suntem chemaţi să participăm conştienţi, liberi, cu dragoste şi responsabilitate. Acest „Praznic“ este atât de divers, de adânc şi de tainic, încât poate produce noutate şi bucurii milioane de ani-lumină, de fapt o veşnicie, pentru toţi cei care îl trăiesc intens. De aceea, nici nu poate fi descris, analizat, epuizat, dar nici ignorat sau anulat. El există în noi şi pentru noi.

Singura posibilitate de surprindere intensivă a acestui minunat eveniment şi singura formă de exprimare tainică a lui este Sfânta Liturghie. În cadrul ei sunt concentrate toată adâncimea, înălţimea, lăţimea şi lungimea (Efs. 3, 18) tainei vieţii şi nu doar a vieţii create, ci şi a Vieţii Preasfintei Treimi. Cu alte cuvinte, în Sfânta Liturghie are loc celebrarea directă a „Praznicului vieţii divino-umane“ în care omul urcă în Dumnezeu coborând înlăuntrul său, iar Dumnezeu coboară la om, urcându-l cu tot universul în calitatea Vieţii Treimice.

Ocazionată de Praznicele mari creştine, de curcubeul vieţii răsărit din sufletele sfinţilor sau de simplul motiv că Dumnezeu ne-a îngăduit o nouă/unică zi din viaţă, Sfânta Liturghie se săvârşeşte zilnic esenţializând întregul univers, adică transfigurându-l în har, prin orice om care participă la celebrarea ei eclesială.

Sfântul Efrem Sirul ne întăreşte acest gând atunci când inspirat arată că Dumnezeu S-a strâns din tot cerul pentru a încăpea în univers; S-a strâns din tot universul pentru a încăpea pe pământ şi S-a strâns din tot pământul pentru a încăpea într-un pântec (Imnele Naşterii 2, 21). Practic, acest eveniment deodată real simbolic şi tainic se produce în fiecare zi în săvârşirea Sfintei Liturghii, refăcând în punctele principale traseul creării universului şi al desăvârşirii lui harice. Mai detaliat, cosmosul zidit ca mediu ambiant activ al iubirii dintre Creator şi om îşi strânge laturile cunoscute şi necunoscute în glasul tainic de rugăciune al omului prins în hora liturgică a Sfintei Liturghii. Apoi se strânge în ofranda de pâine şi vin, care simbolic reprezintă tot universul creat, ce se oferă spre transfigurare Mielului Ziditor, Jertfit de la întemeierea lumii (I Ptr. 1, 19-20). La rândul său, Hristos răspunde neîndoielnic acestei chemări şi în chip smerit, iarăşi şi iarăşi, se strânge din cer, din cosmos şi de pe pământ într-un pântec prescură şi se ascunde cu toată dumnezeirea Sa într-o singură fărâmitură de pâine şi un singur strop de vin. Dar această întâlnire tainică, departe de a fi adorată în Sine, vizează dialogul interpersonal divino-uman, motiv pentru care prescura-Agneţ, transformată în Trupul şi Sângele real al lui Hristos, Se aşază în toţi aceia care Îl doresc şi Îl primesc, pentru că se bucură de întâlnirea cu El.

În această cuminecare/comuniune euharistică divino-umană, temeliile universului se înnoiesc şi se întăresc dobândind calitate din trei surse esenţiale distincte: din laturile universului strânse simbolic într-o prescure, din matricea universului sintetizată real în persoana omului şi din raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor zidite ţinute în Persoana Logosului divin, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, toate unite distinct şi distinse unitar în dinamica iubirii ce se desfăşoară pe fundalul liturgic al Sfintei Liturghii. În acest mod, Sfânta Liturghie este deodată inima creaţiei care bate pentru Dumnezeu şi inima hristică care se frânge din iubire pentru om şi pentru univers.

În realismul simbolic al săvârşirii Sfintei Liturghii stă întreaga raţiune de (încă) existenţă a universului. Numai în Sfânta Liturghie raţiunile omului îşi primesc temei. Numai aici cosmosul şi întreaga lume vie îşi înnoiesc sensurile existenţei astfel încât o singură zi fără Sfânta Liturghie pe pământ ar coincide cu sfârşitul real al lumii sau, dimpotrivă, o singură zi cu întreaga omenire prinsă în Liturghie ar însemna o Parusie împlinită, o reală şi directă transfigurare a materiei şi începutul vieţii celei veşnice.

Altfel spus, Sfânta Liturghie realizează simbolic cei doi plămâni divino-umani care respiră din „inima Preasfintei Treimi“ viaţă în tot universul prin ruga smerită a omului care trăind în „Praznicul Vieţii“ şi-l asumă euharistic.