Sfânta Scriptură, cale de cunoaştere a lui Dumnezeu

De Sfânta Scriptură nu se poate face abstracţie în studiul teologiei! Este imposibil. Oricare ar fi tentaţiile şi dificultăţile abordării Scripturii, trebuie să conştientizăm că fără cunoaşterea ei ne asemănăm bărbatului nechibzuit din Evanghelie, care şi-a clădit casa pe nisip (Mt. 7, 26-27). Trebuie să găsim elementul de legătură care să ne unească cu Cartea sfântă, or soluţia este - cred eu - tocmai acea îngemănare dintre voinţă şi rugăciune. Voinţa ţine strict de persoană, de visurile ei; rugăciunea este de asemenea proprie omului, însă ea nu se limitează doar la om: rugăciunea este racordul ce asigură sinergia divino-umană desăvârşită prin Euharistie, datorată celor două voiri: voinţa omului şi voia lui Dumnezeu, un Dumnezeu care prin însăşi existenţa Lui dă temei cunoaşterii Scripturii. După împlinirea acestui stadiu, Scriptura continuă să demonstreze că este o carte cu totul specială, se face punte între noi şi Dumnezeu, mai exact devine o cale de cunoaştere a Lui, accesibilă întregii făpturi omeneşti, căreia îi este dedicată în totalitate prin actul Revelaţiei, al insuflării divine (2 Tim. 3, 16).

Totodată, fără un studiu minuţios asupra Cărţii sfinte nu putem pretinde că studiem teologia! Este o înşelare în care cădem şi în care ne complacem din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mulţi. Credem că ne-am familiarizat cu Scriptura, însă realizăm cât de străini îi suntem când avem cea mai mare nevoie de ea în momentele noastre de cumpănă sau când vrem să o aducem ca argument în dezbaterile noastre tematice.

Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că trăim într-o societate care vine cu tentaţiile inerente ei, aproape de neînvins - pe care nu le voi trece nici măcar în revistă, deoarece ele nu fac subiectul prezentului articol -, însă putem spune că un concurent redutabil al Scripturii îl constituie tehnica IT din ce în ce mai performantă - a calculatoarelor, a telefoanelor etc. -, care propune o lume virtuală ce se încearcă a fi cât mai aproape de realitate, însă este foarte departe de aceasta, „pe cât de departe sunt răsăriturile de apusuri“ (Ps. 102, 12), după cum spune psalmistul David. Tehnologia nu este rea în sine; din contră, ea are scopul de a veni în ajutorul omului, însă ofertele ei tentează tinerii mai mult decât universul unei cărţi, mai ales al Sfintei Scripturi.

Totuşi, Scriptura-şi află cititori, puţini ce-i drept. Dar ce ne determină s-o citim? Bibliotecile cunosc milioane de cărţi care nu prezintă nici o importanţă pentru cititorii de astăzi. Cu toate acestea, nu este Sfânt Părinte care să nu fi tâlcuit-o, nu este limbă a pământului în care să nu fi fost tradusă, şi mai mult decât atât, ea este cercetată cu acrivie în mediile academice teologice şi culturale ale lumii. Scriptura atrage prin poezia ebraică (a psalmilor de exemplu), prin adâncimea înţelepciunii, prin tainele de nepătruns, prin faptul că este centrată asupra modelelor (Hristos, Maica Domnului, Apostolii) de care avem nevoie astăzi. Un lucru este clar: nimeni nu poate gusta din frumuseţea Scripturii fără să o citească personal, mulţumindu-se doar cu lecturi paralele!

Indiscutabil, trebuie ca în final să dezmint un principiu ce nu-i face cinste propovăduitorului: „Crede şi nu cerceta!“ Aceste cuvinte nu se găsesc nicăieri în Sfânta Scriptură, fapt ce îl determină pe Gala Galaction să conchidă că această afirmaţie „este o fabricaţie calomnioasă a duşmanilor creştinismului“ (Roxana, p. 57) şi are dreptate atât timp cât Mântuitorul, „nobil, gentleman şi cavaler“ - aşa cum îl vede Steinhardt (Jurnalul Fericirii, pp. 196/262) - surprinde tocmai prin contrariu: „Căutaţi şi veţi afla [...] că cel ce caută, află...“ (Mt. 7, 7-8).