Sfânta Tradiţie şi tradiţiile populare

Sfânta Tradiţie este, alături de Sfânta Scriptură, împreună cu care formează un tot unitar, coerent şi complementar, un mijloc prin care Revelaţia dumnezeiască se face cunoscută lumii întregi. Sfânta Scriptură este Tradiţia orală care s-a păstrat în scris, iar Sfânta Tradiţie este învăţătura de credinţă, recunoscută de Biserică, dacă este în conformitate cu ceea ce s-a păstrat în scris, dar care s-a transmis pe cale orală. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă împreună autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, împărtăşit lumii de Duhul Sfânt. Astfel, dogmele Bisericii Ortodoxe au temei atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie, fără ca vreuna dintre cele două căi de predanie a învăţăturilor dumnezeieşti să aibă exclusivitate sau suficienţă, însă ele reprezintă criterii de referinţă pentru judecarea raportării noastre la Adevăr, la Hristos, la Dumnezeul cel adevărat. Tradiţiile populare sunt elemente ale istoriei unui neam, ale unui popor, sunt însemnări în grinda istoriei vieţuitorilor de pe aceste meleaguri, care arată creşterea, evoluţia în timp a neamului. Totodată, tradiţiile populare dau mărturie, într-o oarecare măsură, şi de specificul sau identitatea neamului respectiv. Tezaurul de tradiţii al neamului românesc este o împletire între elemente precreştine şi elemente creştine, unele dintre cele precreştine fiind convertite la o identitate creştină, iar altele dintre cele precreştine supravieţuind, într-o formă sau alta, şi astăzi, păstrându-şi chiar vigoarea de altădată. Aşa se face că mai pasionant, mai atrăgător pentru anumite medii este să fie reînviată credinţa vechilor daci în zeul Zalmoxe şi a "religiei misterelor" acestora decât adâncirea învăţăturii creştine despre Hristos, despre Împărăţia cerurilor, despre mântuire, despre veşnicie - din perspectiva creştină -, sau perpetuarea aproape cu "sfinţenie" a unor tradiţii şi obiceiuri mai mult păgâne decât creştine, de către "cunoscătorii" ritualurilor de la naştere, de la cununie sau de la înmormântare. Să nu mai spun de asocierea care se face în mod nedrept şi abuziv "în popor" a unor Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe cu lupii, cu usturoiul, cu strigoii, cu norocul şi cu alte nenumărate şi năstruşnice superstiţii, dezvoltându-se în felul acesta un ritualism fără fond, formalist, paralel cu rânduielile şi învăţăturile Bisericii. Dar cel mai curios şi neaşteptat este că toate aceste tradiţii-superstiţii au căpătat o autoritate aşa de mare, astfel încât mulţi oameni, de frică "să nu păţească ceva rău", le împlinesc orbeşte, până într-acolo încât îşi anulează raţiunea, judecata. Pentru a nu se pricopsi omul cu o "credinţă după ureche", să cerceteze preoţii Bisericii, pe preotul duhovnic în mod special, şi să întrebe ce cale să urmeze pentru a nu rătăci. Desigur, tradiţiile populare nu trebuie eliminate, ci făcută doar distincţia cuvenită dintre ce este tradiţie populară şi ce este învăţătură autentică a Bisericii. Tradiţiile populare nu au un caracter obligatoriu, ci unul facultativ. Nu este greşit dacă le împlinim, cum nu este greşit dacă nu le împlinim, important este să cunoaştem şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu şi poruncile Sale, pentru că doar ele sunt mântuitoare de suflete.