Sfânta Vineri

O ştim din basmele copilăriei: ajută pe fata cea bună, dăruită cu har, şi pe feciorul aplecat spre virtutea cunoaşterii, dragostei şi curajului. Răsplăteşte cuminţenia la feminin şi aprinde cutezanţa înţeleaptă la masculin. Îşi are lăcaş în altă lume, e deci mesageră a tărâmului în lumina căruia lumea aceasta se vrea trăită. E înconjurată de fiare şi păzită de o căţeluşă cu dinţi de fier, ne aminteşte Şăineanu, indexând darurile pe care personajul le oferă protagoniştilor. Pentru ea, o cutie, un scrin, un sipet. Pentru el, un câine alb, "Aude-Bine", ori un fluieraş cu proprietăţi hipnagogice, ori o vârtelniţă de aur, ori un măr de aur. Auxiliare ale destinului, netezind drumuri, descâlcind hăţişuri interioare şi până la urmă ajutând în mod năzdrăvan eroii să-şi întâlnească vocaţia şi pe noi, cititorii, să ne bucurăm întreolaltă.

O mai ştim pe Sfânta Vineri din poveţele bunicilor sau, de când am mai crescut, chiar ale părinţilor: să nu speli vinerea că e rău de foc, sigur ne-a trecut măcar o dată pe la urechi avertismentul. Pamfile trece în revistă câteva asemenea interdicţii populare: vinerea nu doar să nu speli, ci şi să nu coşi, să nu tai, să nu faci leşie, să nu împleteşti, să nu (îţi) tai unghiile... să ţii vinerea, spune înţelepciunea populară. Altfel, da, pedeapsa nu întârzie să apară, şi "cercările" înşiruite privesc mai ales pe femeia "ahotnică de muncă", femeia care în ultimul moment e sfătuită de o alta mai cu minte să înduplece sau să păcălească pe Sfânta Vineri, mânioasă de călcarea tabuului instituit de ea. Paradoxal, o legendă din Muscel vorbeşte şi de o intervenţie pe dos a personajului, care ajută pe bărbatul oropsit să scape de o nevastă leneşă şi rea, prefăcându-i-o într-o nevăstuică "şueaţă şi frumoasă", care fuge de furcă şi de caier ca de alte cele. Ducându-ne la simbolistica animalului, găsim asociat albul blăniţei sale pe timp de iarnă cu albul herminei, animal ce întruchipează oroarea de murdar şi pentru care moartea e de preferat atingerii murdăriei.

Amănunte suculente ce ne ajută să înţelegem: personificarea acestei zile a săptămânii probează forţa cu care simbolistica ei obligă la aşezarea într-un raport cu Sacrul.

Aceasta mai ales pentru că, arată specialişti precum Ghinoiu, sărbătorirea Sfintei Vineri e rezultatul suprapunerii de figuri ale sfintelor creştine (venerate mai ales în Biserica de rit oriental) unui conglomerat de reprezentări ale zeităţilor feminine precreştine. Aici, Biserica a ştiut, în timp, să conserve elementul credinţă în mentalul colectiv şi să îi imprime direcţia revelată şi revelatorie.

Aşa se face că e posibil să spunem Sfânta Vineri şi, iată, să ne gândim la Cuvioasa Parascheva.

Generoasă temă de reflecţie, ce fel de sensibilitate şi ce fel de concepţie despre viaţă sunt acelea care topesc cultul Venerei în cultul Maicii Parascheva... Acatistul Cuvioasei o numeşte "porumbiţă cuvântătoare", "stea luminătoare", "trandafir, neatins de viermele trufiei", "comoară nedeşertată".

Cât de frumos, şi cât de familiar! Nici o stridenţă, nici un accident de traseu: o lină transformare şi împlinire până la urmă a imaginii feminităţii înseşi, în sfinţenie. De la corpul feminin - tabu, căci opac, la corpul feminin - dăruire, căci transparent: a trebuit să existe o "Rugăciune" semnată Eminescu, ca, prin imaginea astrului ce-şi primeşte lumina de la soare, să înţelegem că iubirea fără Dumnezeu e ce-om vrea să fie, dar nu e iubire.