Sfântul închisorilor

Dintre zecile de mii de victime ale istoriei, râuri de martiri care au înroşit cu sângele lor pereţii camerelor de tortură, unul singur şi-a atras renumele, aproape „oficial“, de sfânt al închisorilor: Valeriu Gafencu. Acest titlu de onoare i-a fost conferit de părintele Steinhardt, el însuşi meritând să fie considerat astfel. Din cartea „Sfântul închisorilor“, realizată de monahul Moise şi publicată la Editura Reîntregirea (2007), vedem că mărturiile colegilor de celulă ai acestui sfânt, unic în felul său, ca toţi sfinţii, repetă la unison impresii şi sentimente provocate de trăirea interioară, în puternică duhovnicie, uşor de perceput la persoana în cauză. Credinţa lui îi ridica pe toţi ceilalţi din durere şi le oferea o speranţă. Ceea ce, în mijlocul infernului dezlănţuit, este o dovadă de înaltă angajare duhovnicească. La o lectură superficială, declaraţiile consorţilor seamănă mult între ele şi par monotone. O concluzie ar putea fi aceea că nici un fel de mărturie, oricât de inspirată, nu poate compensa miracolul prezenţei umane. Dar, dacă ne străduim să percepem nuanţele, stările ascunse dincolo de cuvinte, suntem uimiţi de complexitatea pe care o poate avea viaţa, chiar şi prinsă între patru pereţi duşmănoşi. Suntem copleşiţi de tăria persoanei: pe de o parte, este strivită în menghina comunistă, îndurerată şi umilită, şi, pe de altă parte, găseşte resurse pentru a stabili legături, pentru a iubi, pentru a face convertiri. De câte ori noi, cei aruncaţi în vâltoarea vieţii şi în aparentă libertate, ne simţim ca frunzele în vânt şi ştim prea bine că un cuvânt bun, un gest prietenesc ne-ar putea ajuta să prindem rădăcini? Dar, prinşi în capcana grijilor zilnice, oamenii uită să spună acel cuvânt, să facă acel gest. Valeriu Gafencu nu uita niciodată. Deşi el însuşi grav bolnav, ţintuit la pat de tuberculoză, dependent de alţii, avea puterea să ilumineze celula cu un zâmbet, cu o privire, să schimbe viaţa celor căzuţi din credinţă, să corecteze nuanţe nedorite din gândirea altora, respectându-le în acelaşi timp, libertatea interioară. Pentru că acei oameni s-au dovedit liberi! Acolo şi-au descoperit libertatea. „Alerg prin temniţi după libertate“ este un vers din „Don Quijote“ pe care întemniţatul îl cita des.

Dar cine a fost Valeriu Gafencu ? Să facem o scurtă recapitulare. Născut în 1921, în Basarabia, a terminat liceul la Bălţi, în 1940. Este tocmai anul când Basarabia a fost cedată trupelor sovietice. Gafencu se refugiază la Iaşi, unde se şi înscrie la Facultatea de drept. Din cauza simpatiei lui pentru Frăţiile de Cruce, este închis în 1941 şi condamnat la 25 de ani de închisoare. Deţinut în Aiud (1942-1948), Piteşti (1948-1949), Văcăreşti, Târgu Ocna (1950-1952), unde se stinge din viaţă, acest periplu puternic traumatizant este, în egală măsură, tainic. Mizeria cruntă, bătăile, rănile purulente sunt o faţă a adevărului. Cealaltă, surprinzător, arată luminoasă şi chiar fericită. Nici nu ne mai miră frecventele mărturisiri despre bucuria de a fi în închisoare, despre fericirea inegalabilă trăită acolo, despre nostalgia după anii grei petrecuţi în detenţie. A fost „şcoala“ dură unde victimele istoriei au învăţat să îşi înţeleagă viaţa ca pe un timp hristic şi nu ca pe o succesiune de evenimente. În felul acesta, sufletul lor nu a putut fi întinat, nu a putut fi nici măcar atins. Mărturiseşte Valeriu Gafencu: „În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: Am greşit! În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în mine. Pentru nesocotirea iubirii, acest dar sfânt, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om fericit! Cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine (…). Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire?“ (p.73, op. cit.). Dacă ne gândim la condiţiile în care deţinutul îşi declara fericirea, în timp ce putrezea de viu, imobilizat la pat cu escare pe tot corpul, dacă avem în vedere că a cedat streptomicina ce l-ar fi putut salva în favoarea unui coleg de celulă care apoi nici nu a recunoscut public acest sacrificiu, înţelegem măreţia zguduitoare a acestei declaraţii, percepem solemnitatea ei sfântă. Şi poate mai înţelegem ceva: în loc să fim trişti, mereu nemulţumiţi, am putea fi şi noi fericiţi.