Sfântul Ioan Iacob sau centenarul unui vas ales (II)

Documentele păstrate în Arhiva Administraţiei Patriarhale ne prezintă o biografie simplă a Cuviosului Ioan Iacob.

 

Ieromonahul Ioan Iacob s-a născut în anul 1913, în localitatea Horodiştea Dorohoiului, din părinţi creştini, Maxim şi Ecaterina. A primit la botez numele Ilie. Pe când era încă prunc, i-a murit mama, iar la vârsta de 4 ani a rămas orfan şi de tată, care s-a săvârşit ca erou în Războiul pentru reîntregirea neamului (1917). A fost crescut de bunica sa, Maria, în condiţii deosebit de grele. A terminat şcoala primară şi gimnaziul la Dorohoi. După moartea bunicii, a rămas în grija unchiului său, Alecu, care, văzând dragostea nepotului Ilie pentru învăţătură, convins şi de inteligenţa lui, l-a întreţinut în liceu, până la luarea bacalaureatului. Ca elev de liceu îşi descoperă vocaţia pentru istorie şi literatură, scriind poezii. Dar ceea ce îi înflăcăra sufletul era mănăstirea. Şi-a început viaţa de călugăr în Schitul Turnu din Oltenia. După serviciul militar s-a îndreaptat spre Mănăstirea Neamţu şi a făcut ascultare sub îndrumarea stareţului Nicodim, devenit mai târziu patriarh, îndeplinind ascultarea de bibliotecar, profesor la şcoala monahală a mănăstirii şi farmacist. În acelaşi timp, a cercetat biblioteca şi s-a iniţiat în arta tipografică. La 8 aprilie 1936 a fost tuns în monahism şi a primit numele Ioan. În acelaşi an, cu binecuvântarea stareţului său, a plecat la Locurile Sfinte şi s-a închinoviat în Mănăstirea „Sfântul Sava“, unde, având cunoştinţe medicale dobândite la Neamţu, s-a dedicat îngrijirii bolnavilor. 

 

A învăţat limba greacă şi a cercetat vestita bibliotecă a mănăstirii, făcând şi traduceri din vieţile Sfinţilor Părinţi şi alte cărţi folositoare de suflet (Arhiva Administraţiei Patriarhale, dosar 359/1970, ff. 28-32). 

 

A vieţuit în lavra Sfântul Sava până în anul 1947, când, la propunerea arhimandritului Victorin Ursache, patriarhul Nicodim l-a numit egumen al schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan. După hirotonia întru ieromonah, săvârşită în Biserica Sfântul Mormânt, ieromonahul Ioan Iacob, prin procesul-verbal din 4 ianuarie 1948, a luat în primire de la protosinghelul Gherasim Luca biserica şi grădina de la Iordan, cu inventarul lor (Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 2/1948, f. 22). După predarea administraţiei noului egumen, protosinghelul Gherasim Luca s-a retras la Ierihon, primind o chilie în casa maicii Porfiria (Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 2/1948, f. 25). 

 

Ieromonahul Ioan Iacob a funcţionat în calitate de egumen la Iordan aproape cinci ani, timp în care biserica a fost bine îngrijită, săvârşindu-se zilnic cele şapte laude, după rânduiala călugărească. Grădina însă a avut de suferit din cauza secetei, dar şi din cauza sărăciei complete în care trăiau cei de acolo (Arhiva Administraţiei Patriarhale, dosar 40/1955, f. 13). Neavând mijloace de întreţinere şi îmbolnăvindu-se greu, ieromonahul Ioan Iacob a plecat la Patriarhia greacă din Ierusalim, aducând aceasta la cunoştinţa patriarhului Justinian prin scrisoarea din 5 septembrie 1952 (Arhiva Administraţiei Patriarhale, dosar 229/1962, ff. 5-6). Dorind viaţa singuratică, s-a aşezat într-o peşteră din pustia Hozevei, închinată Sfintei Ana şi aparţinând Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul“, unde şi-a săpat chilie în stâncă, făcând tămăduiri şi vindecări. Acolo s-a nevoit în post şi rugăciune până la 5 august 1960, când, sub privirile ucenicului său Ioanichie, a trecut liniştit la Domnul, la vârsta timpurie de 47 de ani, din care 23 de ani i-a trăit în ţară şi 24 de ani la Locurile Sfinte, fiind înmormântat în aceeaşi peşteră (Arhiva Administraţiei Patriarhale, dosar 359/1970, ff. 28-32).

 

Cu dorul după Cer, Cuviosul Ioan Iacob a trecut dincolo de pragul acestei lumi la 5 august 1960, în ajunul sărbătorii Schimbării la Faţă. Faptele minunate care au însoţit moartea şi prohodirea lui, dar şi aflarea trupului neputrezit după 20 de ani de şedere în peşteră au arătat semnele că Mântuitorul L-a considerat prieten şi casnic al Său, pentru împlinirea cu sfinţenie a poruncilor dumnezeieşti. Coborâte din sărăcăcioasa peşteră şi aşezate într-un paraclis al Mănăstirii „Sfântul Gheorghe de la Hozeva“, moaştele Cuviosului Ioan Iacob au atras mulţime de pelerini, care l-au cinstit în toţi aceşti ani. Aproape că n-au fost români în Ţara Sfântă care să nu aibă în itinerarul lor duhovnicesc vizitarea mănăstirii de la Hozeva şi venerarea sfintelor sale moaşte. 

 

În ceea ce priveşte legătura Sfântului Cuvios Ioan Iacob cu schitul românesc de la Iordan aducem câteva aspecte inedite desprinse din pagini de arhivă. 

 

După scoaterea schitului românesc de la Iordan de sub starea de rechiziţie, „protosinghelul Gherasim Luca nu mai putea rămâne acolo în calitatea în care a fost numit de către Custodia engleză, întrucât nu mai era cetăţean român şi nu mai putea fi recunoscut din ţară, spre a i se plăti vreo retribuţie, ca salar sau vreun ajutor bănesc şi fiind neapărată nevoie ca să fie numit cineva acolo, care să locuiască şi să îngrijească de biserică şi grădină, şi neputând să vină din ţară nimeni, aşa curând“, arhimandritul Victorin Ursache, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte, a propus patriarhului Nicodim, la 20 ianuarie 1947, să numească „egumen pe monahul român Ioan Iacob, trăitor la Mănăstirea «Sfântul Sava» a Patriarhiei Ierusalimului“, protosinghelul Gherasim Luca urmând să rămână doar vieţuitor la schit. Despre monahul Ioan Iacob, arhimandritul Victorin Ursache afirma că „a fost călugărit în Mănăstirea Neamţ, iar apoi a petrecut doi ani într-o peşteră din pustia Iordanului şi opt ani în Mănăstirea «Sfântul Sava»; are studii secundare (bacalaureatul) şi cunoaşte limbile greacă şi arabă şi ceva englezeşte; foarte nevoitor în viaţa călugărească, care nu numai că face cinste monahismului român, dar poate deveni, dacă nu-l va părăsi ajutorul Bunului Dumnezeu, o strălucită făclie de adevărată viaţă pustnicească în aceste locuri sfinte“ (Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 1/1948, f. 54). 

 

Totodată, arhimandritul Victorin Ursache a rugat pe patriarhul Nicodim să aprobe ca „monahul Ioan Iacob din cadrul mănăstirii româneşti «Sfântul Ioan Botezătorul» de la Iordan să fie hirotonit ieromonah şi duhovnic pe seama acestei mănăstiri“. A mai spus că monahul Ioan Iacob, „pe lângă pregătirea şi cunoştinţele bisericeşti, este dăruit de Dumnezeu şi cu o viaţă aleasă monahală şi pregătire duhovnicească, câştigată în petrecerea unei vremi îndelungate (mai bine de opt ani) în cea mai însemnată mănăstire din Palestina, cum este cunoscută Mănăstirea «Sfântul Sava». Este apoi obişnuit cu viaţa singuratică, obişnuit cu toate strâmtorările şi lipsurile unei astfel de vieţi, ce trebuie s-o ducă în această mănăstire, de aceea, nici nu mai e nevoie să se intervină pentru a-i acorda vreun salar personal din partea Ministerului Cultelor, în calitatea în care este numit ca egumen şi preot la această mănăstire. Iar prin hirotonia Cuvioşiei Sale ar fi învrednicit de darul cu care ar putea aduce multă mângâiere sufletelor tulburate de grijile zilelor noastre, ce s-ar învrednici ca paşii vieţii lor să ajungă şi prin aceste locuri, unde, cu două mii de ani în urmă, mulţi «mărturisindu-şi păcatele» primeau botezul pocăinţei“. În încheiere a propus: „În cazul când s-ar aproba ca sus-numitul monah să fie hirotonit, Vă rog să binevoiţi a dispune să se intervină către Preafericitul Patriarh Timotei al Ierusalimului, printr-o adresă scrisă în limba greacă şi semnată de către IPS Voastră, pentru ca să rânduiască un arhiereu care să-l hirotonisească pe mai sus-numitul monah, întrucât în aceste vremuri n-ar putea veni în ţară în acest scop“ (Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 1/1948, ff. 56-57). (va urma)