Sfântul Ioan Iacob, un om cât un pateric

Le-a cunoscut pe toate - întristări lumeşti, defăimări, boli, nevoinţe ascetice, doruri fără de număr, dor de ţară, de părinţi, de bunica „mucenică“ pe altarul creşterii nepotului său - doruri înmănuncheate într-unul singur, marele dor de Dumnezeu, în care s-a şi retras încă tânăr, slab-străveziu şi luminos, îmbrăcat în chipul Mirelui Hristos.

Sfântul Ioan Iacob, căci despre el este vorba, a cunoscut durerea orfanului de părinţi, apoi pe a orfanului de toată lumea, murindu-i şi bunica cea iubitoare, care l-a crescut şi care l-a închinat până la vârsta de 10 ani.

După moartea bunicii sale, copilul Iliuţă a fost luat şi crescut de unchiul lui, care mai avea şase copii. A făcut şcoala în sat, apoi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, iar mintea lui ageră, combinată cu evlavia, îl recomanda pentru Facultatea de Teologie, aşa cum dorea familia sa. Dar el simţea o chemare mai înaltă, chemare pe care a şi auzit-o din înalturi, pe când se ruga la Dumnezeu, cerând desluşirea voii Sale în privinţa drumului de urmat: „Mănăstirea!“ Şi acesta i-a fost drumul, intrând ca frate la Mănăstirea Neamţ, făcând ascultare de bibliotecar, de profesor de română la seminar, apoi a plecat purtându-şi crucea în Ţara Sfântă, de unde nu s-a mai întors niciodată.

De orice învăţătură ai avea nevoie pe drumul creştin, o poţi găsi în viaţa lui: cum se face ascultare, nevoinţă, cum se duce responabilitatea altor suflete, cum te rogi, cum înduri boala şi defăimarea, cum ierţi, cum iubeşti, cum slujeşti, cum îi îngrijeşti pe bolnavi, cum trăieşti şi cum mori.

A învăţat nevoinţa ascetică în legendara Mănăstire „Sfântul Sava“ din Pustiul Iordanului, nevoinţa smerită şi iubitoare, acea transformare gradată a unui trup omenesc în stafidă din Mlădiţa Vieţii, Hristos. După desăvârşita ascultare a începătorului, a cunoscut şi ascultarea plină de responsabilitate a egumenului, fiind pentru cinci ani mai-marele Schitului românesc de la Iordan. Aici muncea ca un rob, alături de câţiva oameni, într-o sărăcie lucie, în vremuri foarte grele. Şi n-a muncit oricum, ci aşa cum îndemna mai târziu în versuri: „Să primească fiecare/ Ce-i trimite Dumnezeu/ Şi lucrând după putere/ Umilească-se mereu“.

A cunoscut şi defăimarea, fiind rău văzut de unii pentru dreapta lui socoteală, căci iubea adevărul şi calea dreaptă, iar unora micile mustrări făcute cu dragoste creştină le erau ca focul. A mai fost alinat de prietenia unui om care l-a urmat aproape întreaga viaţă, schimonahul Ioanichie Pârâială, un ucenic şi bun tovarăş de suferinţe ascetice, împreună-împărţitor al setei, arşiţei pustiului, foamei şi dorului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Iacob a lăsat mii de rânduri, multe din ele versificate, rânduri printre care ne priveşte un colos blând, un dascăl aspru şi iubitor totodată, un copil curat cu putere de gladiator, un suflet de cerb care-şi scoate singur nestemata din frunte şi i-o dăruieşte Stăpânului pe care Îl doreşte.

Timp de opt ani, într-o grotă din înfricoşătorul pustiu al Iudeii, mai sus de pârâul Horat, unde se mai răcorea pe timpuri Proorocul Ilie, înconjurat de corbi cu pâine în ciocuri, s-a subţiat cu rugăciune şi post până ce Dumnezeu l-a luat la cer. Avea 47 de ani şi a murit uşurel, cu trupul împuţinat de nevoinţe, de arşiţa pustiului şi de boli, a murit văzând îngeri şi păsări pe cer.

După 20 de ani, trupul lui a fost descoperit răspândind mireasma Duhului Sfânt şi a iertării pe care a predicat-o şi-n versuri: „Să nu lăsăm în minte/ Vreun cuget duşmănos,/ Ci să urmăm iertării/ Şi păcii lui Hristos“.

Iar celor care îl iubesc şi i se roagă acum, numindu-l Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ sau Hozevitul, le-a lăsat un mesaj, o barcă de trecere din viaţă în Viaţă: „Acolo unde vrei să mergem,/ Vom fi mereu nedespărţiţi, Dar pentru asta cere Domnul/ Să fim mai bine pregătiţi“.

Un pateric într-un singur om, o lume întreagă spălată şi înălţată printr-o singură viaţă. O viaţă de sfânt.