Sfântul Isaac Sirul: Ţine-ţi inima trează!

Tradiţia monastică răsăriteană accentuează în nenumărate rânduri importanţa discernământului sau a „subţirimii cunoştinţei“, în viaţa spirituală a creştinului. Fie că trăieşte în tumultul vieţii cotidiene, fie că s-a retras în liniştea contemplaţiei monastice, creştinul nu poate înainta duhovniceşte fără o disciplină şi un discernământ al spiritului şi al trupului. În pasajele următoare, Sf. Isaac Sirul, monah trăitor în secolul al VI-lea, sintetizează câteva reguli esenţiale pentru descoperirea şi cultivarea discernământului. Deşi se adresează ucenicilor săi călugări şi nu de puţine ori foloseşte expresii sau formulări, care, pentru cititorului de astăzi, par oarecum ermetice, sfaturile Sfântului Isaac ne sunt oricând folositoare, pentru că se adresează inimilor, într-un dialog care transcende cu uşurinţă graniţele de timp sau de spaţiu.

Ia aminte la tine pururea, şi vezi rostul ce-l au în calitatea faptelor tale necazurile ce te întâmpină, locul vieţuirii tale, subţirimea minţii tale împreunată cu cunoştinţa amănunţită, marea lungime a liniştii tale, împreună cu leacurile cele multe, adică cu încercările ce sunt aduse de Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui dinăuntru.

Vezi din acestea toate, oare rana ta a început să se însănătoşeze şi să se închidă statornic? Adică au început patimile să slăbească? De este aşa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intră deci în tine şi ia seama care patimi le vezi că au început să slăbească şi care dintre ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început să tacă din pricina însănătoşirii sufletului şi nu pentru că s-au depărtat cei ce-l înspăimântă şi care au început să se lase stăpânite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.

Diagnosticarea sufletului

Şi ia aminte iarăşi, oare care dintre patimi ne ţin sub o silă şi sub o apăsare şi în ce vreme? Şi oare sunt acestea trupeşti sau sufleteşti, sau îmbinate şi amestecate? Şi dacă, deşi slăbite, se mişcă în amintire în chip acoperit, sau se răzvrătesc cu putere împotriva sufletului? Şi dacă se mişcă ca nişte stăpâne sau pe furiş? Şi cum ia aminte la ele mintea împărătească, stăpână peste simţuri? Iar când se ivesc şi pornesc război, luptă oare (mintea) împotriva lor şi le face să slăbească cu puterea ei, sau le încuviinţează, fără să le mai ţină sub privire? Şi care dintre patimile cele vechi s-au şters şi care s-au născut de curând? Şi care dintre patimi se mişcă în formă de chipuri şi care în simţire, fără să ia formă de chipuri? Care se mişcă în amintire în chip nepătimaş şi fără gânduri (ispititoare) şi fără să aţâţe? Din acestea iarăşi se poate cunoaşte măsura sufletului, cum se află.

Unde sunt cele dintâi, sufletele încă nu au ajuns la o aşezare. Căci ele cer sufletului încă o luptă, chiar dacă acesta arată împotriva lor o tărie. Iar unde sunt celelalte, e cum a zis Scriptura în chip proorocesc : „A şezut David în casa lui şi l-a odihnit pe el Dumnezeu de toţi cei dimprejurul lui“ (II Regi, 7, 1). Iar în acestea nu e vorba despre una singură dintre patimi, ci e vorba întâi despre patimile naturale, adică despre poftă şi iuţime; apoi cele spuse mai trebuie înţelese şi despre patimile iubirii de slavă, şi de plăcere, care-şi închipuie şi nălucesc feţele şi stârnesc la poftă şi dorinţă. De asemenea, şi despre patima iubirii de arginţi, de care sufletul se împărtăşeşte în chip ascuns, chiar când nu se lasă înduplecat la faptă. Căci şi atunci ea întipăreşte în minte chipurile faptelor iubirii de arginţi, legate de strângerea de bogăţie, şi sileşte sufletul să cugete la ele şi la felul în care poate săvârşi însuşi acele fapte împreună cu altele.

Plictiseala şi întristarea: surse inepuizabile de necazuri

Dar nu toate patimile ne războiesc prin momeli sau atacuri. Căci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trândăvia, plictiseala şi întristarea. Ele nu vin în chip de momeală, nici nu momesc prin gândul la tihnă, ci aduc sufletului o greutate. Iar tăria sufletului se probează în biruinţa împotriva celor ce-l războiesc prin momeală. Cunoştinţa subţire a tuturor acestora şi a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele este ca acesta să simtă la tot pasul pe care-l face, unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce.

Ia aminte şi la aceasta: oare are sufletul destulă cunoştinţă prin lumina lui, ca să facă deosebirea acestora sau poate să le deosebească în întuneric una de cealaltă, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simţi oare deplin că, într-adevăr, cugetarea a început să se curăţească? Oare nu are loc vreo împrăştiere a minţii în ceasul rugăciunii? Şi ce patimă tulbură cugetarea în vremea când se apropie de rugăciune? Simţi în tine că puterea liniştii umbreşte sufletul cu blândeţea, cu seninătatea şi cu pacea pe care obişnuieşte să o nască în cugetare? E răpită mintea fără de voie de înţelesurile celor netrupeşti, pe care nu le pot tâlcui simţurile? Se aprinde în tine deodată o bucurie care aduce limba la tăcere? Izvorăşte în bucuria fără asemănare a inimii o plăcere oarecare ce scoate mintea din toate?

Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui şi în asemănare cu care toate cele pământeşti sunt socotite cenuşă şi gunoi. Cea dintâi dintre acestea izvorăşte din inimă în vremea sau în ceasul rugăciunii, alta încălzeşte mintea în vremea citirii şi iarăşi alta, prin cugetarea neîncetată (la Dumnezeu). Aceasta din urmă e de cele mai multe ori în afară de celelalte şi adeseori e pricinuită de un lucru trecător; şi de multe ori noaptea, în acelaşi fel se iveşte între somn şi veghe, când parcă dormi şi nu dormi şi veghezi şi nu veghezi. Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce o simte socoteşte în acele clipe că împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta. Caută şi vezi iarăşi dacă sufletul a dobândit puterea care subţiază amintirile simţurilor cu ajutorul nădejdii ce stăpâneşte asupra inimii şi care întăreşte simţirile dinăuntru prin convingerea negrăită pricinuită de o tainică încredinţare. Şi dacă inima s-a trezit, vezi dacă nu cumva, din negrija ei, a fost robită iarăşi de cele pământeşti, cu toate că vorbeşte neîncetat de lucrarea ei neîntreruptă, prin care s-ar afla împreună cu Mântuitorul nostru.

Curăţia sufletului, darul Domnului pentru cei ce-l cer

Dacă toate aceste patimi n-au început să se împuţineze sau să înceteze a se vedea în sufletul tău, ostenelile şi necazurile tale şi toată liniştirea ta sunt o trudă fără folos. Şi chiar de se vor săvârşi prin mâna ta fapte minunate şi ele vor învia morţi, să le socoteşti la fel. Deci mişcă-ţi îndată sufletul tău şi înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuieşte, ca să tragă perdeaua de la uşa inimii şi să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul din lăuntrul tău, ca să te învrednicească să vezi raza zilei şi să nu mori şezând în întunericul veacului.

Dar cei ce voiesc să le afle pe acestea trebuie să stăruie în linişte, împreună cu lucrarea lor; şi pe lângă acestea, să nu-şi lege cugetarea lor de vreun lucru, ba nici de vreun om, ci numai de sufletul lor şi să stăruie în lucrarea cea dinăuntru. Dar nici în faptele acestea nu aflăm decât în unele din ele o simţire trăită de noi. Şi numai prin aceasta dobândim o încredinţare şi despre celelalte. (Texte selectate din Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia a X-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981).