Sfântul şi geniul, revelatori ai frumuseţii divine în lume

Cea mai mare descoperire pe care ne-o aduce creştinismul, zice Sfântul Ioan Damaschin, este cunoaşterea de noi înşine. Şi ce este oare renaşterea în Duh decât recunoaşterea de noi înşine în Dumnezeu, în transcendenţa nemuririi? De la Dumnezeu venim şi la Dumnezeu ne întoarcem, acesta este destinul omului, revelat prin Iisus Hristos. Iisus Hristos este modelul după care şi puterea prin care lumea se creează din nou se desăvârşeşte, reaşezată pe linia destinului ei transcendent. Expresia de "egoism transcendent" pe care Berdiaev o aruncă asupra ascetului este un nonsens. Căci egoismul nu există decât în ordinea păcatului, în ordinea lumii dezdumnezeite. În ordinea divină a făpturii sfinţite, el nu există. Ideea creativismului artistic, conceput ca o altă sfinţenie, care ar face tranziţia de la creştinismul osificat la nu ştiu ce epocă nouă, e de asemenea un non-sens. Creativismul artistic a existat de când există omul, iar perspectiva epocală, ce i se atribuie în viitor, nu e decât o iluzie, şi n-ar fi decât o reîntoarcere la lumea naturală din afară de creştinism. A declara sfinţenia osificată, iar creativismul singurul lucru viu, ar însemna să credem că Duhul Sfânt şi-a schimbat planul de reînnoire a lumii, mutându-şi lucrarea desăvârşitoare din sfinţi în genii, adică din nemurirea reală în imaginea artistică a nemuririi. Biserica ortodoxă zugrăveşte geniile antichităţii pe zidurile exterioare ale altarelor, fără ca prin aceasta să le confunde cu sfinţii. Pentru ea revelaţiile fragmentare ale geniului antic sunt semne ale lucrării tainice şi neîntrerupte a lui Dumnezeu în lume. (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)