Sfârşitul unei epoci

Asistăm astăzi, cel mai probabil, la sfârşitul unui tip de existenţă umană foarte atrăgător prin care credeam că vom progresa la infinit şi că vom deveni pe ansamblu mult mai bogaţi decât părinţii şi bunicii noştri, fără să fim nevoiţi să dăm proba excelenţei noastre. Nu mă refer aici la cazurile individuale, care vor continua, potrivit istoriei şi circumstanţelor personale, să ajungă la performanţe superioare generaţiilor anterioare, mă refer la societatea pe ansamblu care a încercat să devină mai bună nu prin cultivarea virtuţilor membrilor ei ci prin eliminarea sărăciei datorat progresului economic.

Cel mai mare şi mai complex experiment social cu acest scop, al îmbunătăţirii morale şi spirituale a vieţilor oamenilor prin eliminarea sărăciei cu ajutorul unor sisteme complexe economice, monetare şi de protecţie socială, este Uniunea Europeană. Ei bine, tocmai Uniunea Europeană are acum cele mai mari probleme, nu Statele Unite, nu China, nu Rusia, ci UE. De ce UE? Pentru că nicăieri în lume statele nu garantau bunăstarea cetăţenilor lor la modul în care UE îşi propunea să o facă. Cu excepţia unor cazuri izolate aflate în imediata proximitate al Uniunii, vezi Norvegia sau Elveţia, sau a dominioanelor europene, vezi Canada, Australia etc., idealul traiului bun pentru toată lumea, pentru toţi cetăţenii, pare să nu fie pe agenda reală a multor guverne. Statele Unite cu greu şi după multe lupte seculare, au reuşit, în condiţiile în care sunt de facto cea mai mare putere economică din lume, să ofere asistenţă medicală de bază cetăţenilor săi săraci de-abia anul acesta. Dar filosofia de viaţă a americanilor este foarte diferită de cea a europenilor, competiţia este virtutea supremă, a reuşi prin propriile forţe, iar cei care nu reuşesc să ţină pasul nu pot pretinde ceva de la societate şi societatea nu se simte datoare cu nimic faţă de ei.

Europa însă a vrut să atingă un alt ideal decât cel al competiţiei, a vrut să atingă un ideal al cooperării, al comunităţii în care nimeni nu este lăsat în urmă, în care a trăi bine însemnă a te bucura nu doar de bunăstarea proprie ci a te bucura de bunăstarea tuturor celorlalţi, împreună cu ei. Problema este că a vrut să atingă acest ideal cu mijloacele care nu pot fi oferite decât de felul de viaţă al americanilor. Cu alte cuvinte, a grefat pe idealurile sale etice şi religioase, care sunt profund caritabile şi comunitare, mecanismele financiare şi monetare ale unei lumi în care performanţa nu este dată de caritate sau comunitate, ci de concurenţă şi egoism raţional. Singura metodă prin care ar funcţiona acest sistem bazat pe principii atât de contradictorii ar fi o enormă disciplină personală şi practicarea unei constante autocenzuri, ceea ce a reuşit parţial Germania, motorul real al economiei europene. Dar modelul german nu poate fi generalizat ca atare în toată Europa, pentru că nu toţi europenii au cultura muncii şi a rigorii şi nu toţi ar accepta un asemenea regim de viaţă.

Criza mondială a scos la iveală tocmai această slăbiciune a modelului european. Acum când nu mai sunt bani, Europa va trebui să aleagă la care dintre modele va renunţa. Fie renunţă la bani şi atunci vom fi egali în sărăcie, fie renunţă la modelul social şi vom fi bogaţi doar unii dintre noi. Deja lucrurile merg în direcţia renunţării mai degrabă la modelul social decât a renunţării la sistemul economico-financiar de până acum. Această decizie arată că de fapt orice model social bazat pe ideea de a nu lăsa pe nimeni în urmă trebuie să se fundamenteze nu pe bunăstarea economică ci pe virtuţile celor care contribuie la acest model. În absenţa acestor virtuţi, el nu poate funcţiona ci este doar o gaură fără fund în care cheltuieşti mereu mai mult decât produci. Din nefericire, guvernele vor să ia orice alte măsuri decât cele care ar duce la întărirea virtuţilor cetăţenilor lor. Atunci preferă să ajusteze pe ici, pe colo, prin părţile neesenţiale, şi să lase intact de fapt tot sistemul, cu toate contradicţiile sale cu tot.

Problemele financiare ale solidarităţii europene nu ar trebui să ducă la ideea, acreditată tot mai mult, că ar trebui să renunţăm la solidaritate în favoarea unui model concurenţial american, ci ar trebui să ne facă evidente bazele morale ale solidarităţii, baze independente de bunăstarea materială, care îşi au resortul în deciziile şi voinţa oamenilor şi mai ales în credinţa lor. Iată de ce criza europeană este mai profundă decât aspectul său financiar, este de fapt o criză morală în care descoperim că moralitatea noastră nu se susţinea decât pe bani. Europa va trebui să regăsească sursele autentice ale solidarităţii sale care nu pot fi altele decât cele creştine. Este sfârşitul unei epoci, sfârşitul epocii în care nădejdea noastră era în altceva decât în credinţa noastră. Sfârşitul unei epoci a iluziilor şi a încrederii în sistem mai degrabă decât în oameni şi implicit în Dumnezeu, fără de care orice credinţă e o amăgire.