Sfârşitul vieţii

În preajma morţii, considerată de Părinţii Bisericii ca un prag exis­ten­­ţial, nicidecum ca o in­trare în neant, ori ca o nefiinţă, mulţi au în faţa ochilor minţii derularea tim­pului vieţii, întoc­mai unui replay al filmului trăit. Unii se roagă Maicii Domnului, ca mijlocitoare, să îi mai îngă­duie un timp pentru a-i revedea pe cei dragi (copiii răs­pân­diţi prin lume). Nu de puţine ori se împlineşte rugăciunea suferin­du­lui. Putem confirma din mărturii­le celor plecaţi dintre noi, dezvă­lui­te înainte de trecere. Unele persoane, nechibzuite în timpul vieţii şi răuvoitoare, sunt mar­ca­te de tragismul neputinţelor şi tulburate de chinul prin care trec. Alţii, însă, precum bogatul din Evanghelie, îşi pierd viaţa în mod neaşteptat, fără să anti­ci­pe­ze despărţirea de cele mate­ria­le, faţă de care a acţionat ca un ne­bun. Unde este mintea omului, acolo este şi sufletul său. Acest aspect se dezvăluie din cuvinte, gesturi, priviri, atitu­dini. „Cel ce comunică, se co­mu­­nică.“ Alte persoane nu pot muri, sau mai potrivit exprimat, se chinuie, întru­cât au refuzat îngrijirea sufletului (grijania sau cuminecarea, în lim­ba­jul fraţilor transilvăneni). Până nu vine pre­otul care ajută prin rugă­ciunile citite şi împărtăşirea sfân­tă oferită după caz, muribun­dul nu scapă de starea agoni­zantă. Ieşi­rea duhu­lui sau a sufletului este indicată de cei prezenţi prin cuvin­tele „l-a iertat Dumnezeu“.

Grăbirea sfârşitului, prin orice for­me de suicid, nu este accep­ta­tă de Biserică, deoarece Hris­tos es­te Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), izvorul vieţii şi al nemuririi, iar suprimarea vieţii personale este păcat împotriva Duhului Sfânt şi necredinţă în milostivirea Dom­nului. Numele acestor mu­ri­bunzi sărmani nu se pomenesc la Sf. Liturghie, cu excepţia cazurilor speciale (debilitate, demenţă).

Puţine persoane au momente de aparent sfârşit, trecând printr-o moarte clinică, când trupul este inert, fără funcţii vitale, însă după un timp de câteva zeci de minute sau ore, revin la viaţă şi reuşesc să redea fragmente din convor­bi­rile cadrelor medi­ca­le, oferind în cuvinte plasticizate tabloul mo­men­tului. Cine aude? Ce văd cu „ochii“ sufletului? Un pod, un tunel, fie o grădină lu­mi­noa­să cu flori ori un loc nede­fi­nit, întunecat, lipsit de comu­ni­ca­re. Iată, dar, partea raţională, conştientă a su­fletului! Din aces­te imagini re­la­tiv percep­ti­bi­le cu simţurile sufle­tu­lui, care îşi păstrează fiinţa şi du­pă moarte, se prefigurează reali­ta­tea sufle­tu­lui în veşnicie. În ter­meni creş­tini, pentru cei care au fost atenţi şi neiubitori de nele­giuri, trecerea din realitatea biofi­zi­că finită în veşnicie este un „paş­­te“, o eliberare de grijile vie­ţii, uneori înţelese ca poveri pentru suflet.

Într-o scriere sapienţială, se con­firmă realitatea trecerii sufle­tului la cele cereşti: „Trupul se întoar­ce în pământul din care a fost al­că­tuit, iar sufletul se duce la Dum­nezeu, care l-a dat“ (Eccle­si­ast 12, 7). Şi în parabola boga­tului nemilostiv se precizează că (sufletul lui) Lazăr a fost luat de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22-23), iar bogatul a ajuns în iad, ceea ce arată că

sufletul nu trece în alte existen­ţe sau forme de viaţă umană ori în alte vietăţi de alt regn. Fiecare su­flet va avea responsabilitatea ac­te­lor personale, iar purificarea nu în­seamnă peregrinare în cas­te in­ferioare ca o involuţie bio­lo­gi­că ci­cli­că, specifică con­cep­ţii­lor hin­du­se şi greceşti necreş­ti­ne. Spe­ran­ţa într-o ciclicitate, ca­re poate a­si­gu­ra fericirea dorită, este o iluzie.

Este dat omului o dată să moa­ră şi apoi vine judecata (Evrei 9, 27), îi încredinţează Pavel pe creş­­tinii proveniţi dintre evrei la jumătatea secolului I al erei creştine.

Se cuvine ca gândirea fiecăruia să fie edificată de faptul că „in­di­fe­rent câte eforturi vor face me­di­cii, ameliorând sau prelun­gind via­ţa, omul tot va muri; im­por­tantă es­te credinţa“ (dr. Ste­fan Andrei, Bu­cureşti). Momen­tul trecerii din lumea terestră în eternitate va fi asumat şi mai uşor de depăşit în funcţie de fap­tele şi petrecerea fie­căruia, fie în lumină şi îm­păca­re, fie cu nelinişte şi dezgust faţă de viaţa sa. De aceea, este ne­ce­sar ca în orice ridicare a minţii că­tre ce­le înalte să cerem „sfârşit creş­­ti­nesc vieţii noastre şi răs­puns bun la înfricoşătoarea Jude­ca­tă“. Nu atingerea centenarului se cuvine să fie aspiraţia fiecă­ruia, ci lumina faptelor mântui­toa­re în raport cu semenii, în ve­de­rea asemănării harice, a do­bân­dirii Duhului Sfânt (Sfântul Se­ra­fim de Sarov). Lumina învăţăturii hristice ajută pe oricine o caută în viaţă, la sfârşitul acesteia, dar şi pentru primirea fericirii de­pline eterne. „Lumina lui Hristos luminează tuturor“ şi celor de aici şi celor adormiţi în nădejdea Învierii. (Victor Marola)