Sfinţenia nu are vârstă

Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva poate produce unora nelămuriri. Faptul că auzirea unui text evanghelic, la vârsta de numai 10 ani, a marcat definitiv un destin, pare pentru mulţi inacceptabil. „Ce valoare au gândurile şi faptele unui copil de 10 ani? Ce însemnătate şi durabilitate au deciziile luate la o vârstă atât de fragedă?“, s-ar putea întreba unii. Ei bine, faptul că astăzi nu mai există o foarte corectă şi realistă înţelegere a ceea ce presupune, de fapt sfinţenia, că mulţi gândim sfinţenia ca pe o chestiune care îi priveşte pe „cei de demult“ sau, în cel mai fericit caz, pe „alţii“, dar mai puţin sau nicidecum pe „noi“, atrage după sine, în mod evident, dificultăţi de interpretare a exemplelor din trecut.

Totuşi, e posibil ca Parascheva, o fetiţă aflată în pragul adolescenţei, să fi fost atât de impresionată de un verset biblic, încât să obţină la o vârstă destul de fragedă o certitudine - că ea trebuie să-i urmeze lui Hristos - care să-i marcheze definitiv existenţa ulterioară?

Da, a fost posibil! Aşa cum a fost posibil, de pildă, ca Mozart să compună piese de pian la vârsta de numai 5 ani, iar filosoful englez John Stuart Mill să ştie latină şi greacă la doar 7 ani.

Evident că e vorba de o anumită precocitate în înţelegerea vocaţiei creştine, în cazul Sfintei Parascheva dar, dincolo de acest fapt, nimic extraordinar. Dacă unora li se pare inautentică biografia Sfintei Parascheva, asta se întâmplă pentru că se cedează tentaţiei de a judeca lucrurile simplist şi după şabloane şi prejudecăţi intime. De exemplu, cineva se poate întreba: câţi dintre adolescenţii de azi se gândesc să trăiască după nişte norme care să coincidă cu stilul de viaţă propus de învăţătura creştină? Evident, răspunsul imediat (şi pripit!) va fi: nici unul. Că lucrurile nu stau deloc aşa o dovedesc tinerii din biserici şi mănăstiri - semn că Evanghelia trezeşte şi menţine în continuare vocaţia sfinţeniei. Întrebaţi, mulţi dintre aceşti tineri vor mărturisi că ataşamentul lor faţă de viaţa spirituală a apărut foarte de timpuriu. Cred că, în zilele noastre, ca şi acum o mie de ani, când a trăit Sfânta Parascheva, există persoane care răspund mai intens sau mai difuz, mai voit sau mai puţin conştient, mai devreme sau mai târziu chemării hristice.

Atunci, înseamnă că problema despre „vârsta optimă“ pentru înţelegerea adevărurilor de credinţă este una falsă. Hristos ştie să se adreseze şi copiilor, şi adolescenţilor, şi celor mai în vârstă, şi reuşeşte să se facă tuturor perfect înţeles. Dumnezeu poate fi „descoperit“ şi încetul cu încetul, prin paşi mici, începând chiar din copilărie, aşa cum poate fi întâlnit şi mai târziu, mai mult sau mai puţin „spectaculos“, la vârsta maturităţii sau chiar a senectuţii.

Concluzia care transpare până acum este că asocierea ideii de sfânt exclusiv cu imaginea bătrânului cu chip cernit nu este decât o pură prejudecată, întrucât şi tinereţea exuberantă poate fi dăruită lui Hristos, nu doar liniştita sau înţeleapta bătrâneţe. Iar tânăra Sfântă Parascheva este ea însăşi o mărturie că sfinţenia nu are vârstă.

Sfinţenia este deschisă unui interval cronologic larg, dar şi limitat (omeneşte vorbind), însă rămâne condiţia să dorim cu tot sufletul această stare!