Sfinţii - căutătorii către Dumnezeu

Taina Sfintei Euharistii sau Împărtăşanii reprezintă, pentru şi în cadrul Bisericii Ortodoxe, centrul în jurul căruia sunt polarizate sau baza pe care se fundamentează întreaga ei învăţătură de credinţă, dar în acelaşi timp şi viaţa duhovnicească, în înţelesul ei de trăire a doctrinei, prin cult şi formele lui, în cotidian. Teoria şi practica Bisericii Ortodoxe izvorăsc din şi conduc indiscutabil către Jertfa Euharistică nesângeroasă, celebrată la fiecare Sfântă Liturghie de către preot sau episcop şi primită de credincioşi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. În potirul euharistic, în care darurile de pâine şi vin sunt făcute, prin pogorârea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele lui Hristos, la momentul Epiclezei, liturghisitorul poartă şi arată către credincioşi, mărturisind şi oferind în acelaşi timp tuturor celor ce se vor împărtăşi, pe Hristos prezent real şi deplin în Euharistie, în Liturghie şi în Biserică.

Partea principală a fiecărei Sfinte Liturghii este Epicleza, adică rugăciunea preotului pentru venirea Sfântului Duh peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, devenirea „Cinstitelor Daruri“ în „Sfintele Daruri“. Importanţa acestui moment este potenţată, pe lângă structura Liturghiei care acum cunoaşte maximul de intensitate, şi de gestica şi mişcările liturgice pe care le fac cei ce săvârşesc slujba Sfintei Liturghii. Astfel, sfintele uşi sunt închise, dvera sau perdeaua este trasă, iar celebranţii îngenunchează înaintea sfintei mese. Necesitatea acestui moment al plecării genunchilor este sugerată într-o oarecare măsură chiar de una dintre indicaţiile tipiconale conţinute de Liturghier, unde se arată: Preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului.

Atitudinea recomandată de cartea de cult ce conţine slujbele celor trei Sfinte Liturghii (a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul) şi care este necesară celui sau celor care oficiază Sfânta Liturghie înseamnă mai mult decât simpla îndreptare a privirii către cineva, indispensabilă, este adevărat, cunoaşterii celuilalt, dar totuşi insuficientă. Căutarea spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului arată că Cel Care ne stă acum înainte ne este cunoscut. Căutăm spre sau ştim pe Cine, dar şi la ce privim. Pe Hristos mântuindu-ne. Nu privim un anonim, a cărui prezenţă în faţa noastră şi între noi este pură întâmplare. Nu ne găsim faţă în faţă cu un oarecare, ce şi-a rătăcit drumul. Nu suntem o destinaţie banală, dintr-un lung itinerariu, nici asistenţa unui spectacol jucat de atâtea ori, încât a devenit plictisitor, iar replicile le cunoaştem pe de rost. Căutarea spre Trupul şi Sângele Domnului, adică spre Hristos, înseamnă privirea lui Dumnezeu, contemplarea Lui de către firea umană, ridicată şi restabilită în statura de odinioară. A căuta spre Mântuitorul este o acţiune în care ochii trupeşti nu sunt de ajuns. A căuta spre Domnul este, mai degrabă, o taină a sufletului fiecăruia dintre noi, este decizia noastră de a merge în adâncul propriului dialog cu Dumnezeu. A căuta spre Dumnezeu semnifică, în egală măsură, a-L căuta, adică a cunoaşte câte ceva despre existenţa şi identitatea Lui. Căutarea spre Dumnezeu sau privirea către El creionează deja venirea în întâmpinarea Lui, pregătirea unei primiri potrivite, dar mai ales conştiinţa faptului că El ne priveşte deja. Îndrăznirea cea către Dumnezeu izvorâtă din precedentul îndumnezeirii naturii umane de Iisus Hristos face ca această căutare a Lui de către noi să nu capete conotaţiile unei impertinenţe, dar nici atributele unei camaraderii permisive.

Sfinţenia este, incontestabil, rodul căutării lui Dumnezeu şi încununarea căutării spre El. Sfinţii sunt dovada clară a faptului că omenirea a căutat şi încă mai caută spre Domnul.