Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Sfinții rugători în cer, inestimabila comoară a neamului

Sfinții rugători în cer, inestimabila comoară a neamului

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei

Fragmentul evanghelic din Duminica a doua după Rusalii ne vorbește despre alegerea ucenicilor, momentul când cei care aveau să-I devină apropiați Mântuitorului au lăsat toate și L-au urmat, propovăduindu-L apoi până la marginile pământului.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în Duminica a doua după Rusalii să se facă pomenirea tuturor sfinților români, știuți și neștiuți, din perioade distincte, diferiți ca structură sufletească, socială, obârșie sau a desfășurării activi­tății, însuflețiți de același dor de a-L sluji pe Dumnezeu, de a-I fi Lui prieteni, de a-I deveni casnici prin preocupări, credință, fapte și iubire fără margini.

Îndeobște, cunoscuta chemare a Apostolilor este prezentată în Evanghelia Duminicii a doua după Rusalii. Ni se vorbește despre călătoria Mântuitorului pe lângă Marea Galileei. Pe când umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi fraţi, pe Simon, ce se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 18-19).

Galileea este casa copilăriei Domnului, loc binecuvântat care s-a bucurat de cuvintele și faptele Mântuitorului, cele mai multe minuni și cuvinte fiind săvârșite sau rostite tocmai acolo, nu prea departe de Nazaret.

Dumnezeu, Care S-a făcut om, a iubit ținutul Galileei, mult diferit de celelalte locuri ale Țării Sfinte. Chemarea ucenicilor lângă Marea Galileei arată identificarea Sa cu zona amintită în Evanghelie. În acest ținut, Mântuitorul a îndemnat adesea la împlinirea cuvintelor esențiale: iubiți pe vrăjmașii voștri! Cel mai greu lucru de împlinit, atunci și acum, rămâne porunca iubirii propovăduită de Hristos Domnul.

Pentru legătura Sa cu Galileea era considerat peste tot galilean. Iulian Apostatul, unul dintre potrivnicii Bisericii care s-au perindat în istoria învolburată a lumii, a murit, mărturisind: Ai învins, galileene, referin­du-se la Mântuitorul Hristos.

Despre chemarea Apostolilor, Evan­ghelistul Ioan vorbește în chip diferit. Se vede că la Evanghelistul Matei este vorba de a doua chemare a Apostolilor. Evanghelistul Ioan spune că au fost chemați înainte de întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul, iar Evanghelistul Matei, după ce a fost aruncat Ioan în închi­soare. Că e vorba de două chemări se poate vedea și din locul în care a avut loc acțiunea, dar și din texte paralele ale Noului Testament, mai ales din cuvintele că ei au părăsit totul și s-au supus cu ușurință lui Hristos.

În Evanghelia Sfântului Ioan îl aflăm pe Andrei venind în casa unde locuia Iisus și ascultând cuvintele Lui. În Evanghelia după Sfântul Matei, Andrei și Petru L-au urmat îndată după ce le-a spus câteva cuvinte. Ni se vorbește despre faptul că Iisus îi găsise la pescuit, adică se întorseseră la îndeletnicirea lor cu care atât de greu câștigau o bucată de pâine. La început, când au vrut să plece, Hristos nu i-a oprit, le-a dat voie să plece, dar s-a întors pentru a-i câștiga definitiv. Rămânem uimiți de credința și ascultarea celor doi Apostoli, cu totul adânciți în lucrul lor. Dar când au auzit că au fost chemați, nu au mai zăbovit, nu și-au mai pus întrebări, nu și-au mai făcut planuri, nu au spus că ar trebui să se ducă acasă spre a se sfătui cu cei din familie, ci, lăsând totul, L-au urmat, cum făcuse altădată și Elisei cu Ilie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că o astfel de ascultare cere Hristos de la noi. Să nu zăbovim nici o clipă, chiar dacă cele mai grabnice treburi ne-ar sili, arătând că urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor.

Cei doi ucenici, Andrei și Petru, au crezut că prin cuvintele prin care au fost pescuiți vor putea pescui și pe alții. Lui Andrei și Petru le-a făcut Domnul această făgăduință, lui Iacob și lui Ioan și celorlalți Apostoli nu le-a spus ceva asemenea, că ascultarea celor întâi chemați le deschisese și lor drumul spre aceeași făgăduință.

Evanghelia ne spune că i-a găsit cârpindu-și mrejele (Matei 4, 21). Atât de mare era sărăcia lor, că își cârpeau mrejele, neavând posibilitate să-și cumpere altele. Nu mică dovadă de virtute este, deocamdată, că îndurau cu ușurință sărăcia, că se hrăneau din muncă cinstită, că erau uniți unii cu alții prin puterea iubirii.

După ce i-a chemat la apostolat, Mântuitorul a început să facă minuni, de față fiind și ei. Iisus mergea prin sinagogi, arătându-le că nu este potrivnic lui Dumnezeu și înșelător, ci a venit fiind întru totul de acord cu Dumnezeu-Tatăl, nu venise să strice Legea și prorocii, ci pentru a le împlini. Când se ducea în sinagogi, pe lângă predică, făcea multe minuni. E drept, minunile nu i-au adus mulți admiratori.

Dumnezeu face minuni când se întâmplă ceva nou și neobișnuit, când vrea să aducă un nou fel de viețuire, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Minunile sunt garanții ale puterii Sale. De pildă, când l-a creat pe om, după ce a plăsmuit mai întâi universul, apoi a dat omului Legea din paradis. Când a fost să dea lui Noe o nouă Lege, a făcut mari minuni prin care a uimit întreaga creație și a făcut ca apele înfricoșătoare ale potopului să acopere un an întreg fața pământului, din care a scăpat pe dreptul Noe. Pe timpul seminției lui Avraam a trimis iarăși nenumărate semne, i-a dat biruință în război, l-a lovit pe Faraon și l-a scăpat pe Avraam dintr-o mulțime de primejdii. Când a voit să dea legi iudeilor, a făcut mari minuni și apoi a dat Legea. La fel și acum, vrând să aducă în lume înalta viețuire și să spună omenirii ce nu se mai auzise până atunci, a întărit prin minuni cuvintele Sale. Împărăția cerurilor pe care o propovăduia a făcut-o văzută prin minunile săvârșite de El în ochii multora.

Evanghelia ne spune că au adus la El pe cei care pătimeau de felurite boli și erau ținuți de chinuri. Nu i-a întrebat, cum i-a întrebat mai târziu, când oamenii erau deja învățați: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? (Matei 9, 28), pentru că nu dăduse încă dovada puterii Sale. De altfel, nu mică dovadă de credință dădeau bolnavii care veneau sau care erau aduși la El.

Să mergem dar și noi după Hristos, întrucât avem multe boli sufle­tești pe care vrea să ni le vindece chiar înainte de a-I cere. Pentru aceasta vindecă bolile trupești și izgonește pe cele sufletești. Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate. De-I cerem cu sârguință, ne împlinește îndată cererea.

Sfinții care s-au nevoit pe teritoriul țării noastre, din primele veacuri creștine până în zilele noastre, ori cei care au venit din alte locuri, ale căror sfinte moaște s-au adus de-a lungul istoriei zbuciumate a poporului român, în multe catedrale, mănăstiri și biserici, dar mai ales mormintele martirilor care s-au descoperit în perioada apropiată nouă, cum au fost cele din Dobrogea, de la Niculițel sau de la Halmyris, arată cât de bogată a fost activitatea misionarilor de demult și apoi din celelalte vremuri.

Mulțimea de sfinți care s-au nevoit în perioada persecuțiilor, Zotic, Atal, Camasie și Filip, Nicandru și Marcian, Maxim, Cvintilian, de la Axiopolis, Chiril, Chindeu și Tasie, a ierarhilor, misionarilor, călugărilor de mai târziu arată cât de roditor a fost pământul în care s-au nevoit și cum au mărturisit credința. Ei au dat rod însutit, în comparație cu cei care au fost asemenea semințelor aruncate lângă drum sau în mijlocul spinilor. Mântuitorul Iisus Hristos i-a primit pe toți rugătorii pentru noi. Multe dintre numele sfinților care s-au nevoit în pământul țării nu sunt cunoscute. Călugări care au murit în crăpăturile munților sau în peșteri, cei care și-au dus viața frumos, dar care au murit neștiuți prin satele româ­nești, aflate sub bolta cerului, ori cei care au fost omorâți în nenumăratele incursiuni ale prigonitorilor și pe care nu-i cunoaștem după nume sunt însă cunoscuți de Dumnezeu.

Prima canonizare a unui sfânt care a fost păstor al Bisericii din Țara Românească a fost oficiată în anul 1517, în vremea domnitorului isihast Nea­goe Basarab, și el canonizat mai târziu, tocmai pentru dragostea pe care a arătat-o sfinților. La Curtea de Argeș, unde se mutase scaunul episcopal de la Vicina, Patriarhul Ecumenic Teolipt I a poposit pentru a sfinți biserica cea mai frumoasă din câte se înălţaseră până atunci în Ungrovlahia și apoi l-a canonizat pe Sfântul Nifon, mare păstor nu doar la Constantinopol, ci și în Țara Românească. Ulterior, au fost și alți sfinți cărora li s-au adăugat numele în calendar. Ei au fost dintotdeauna cinstiți ca sfinți, dar numele li s-au adăugat în calendar mai târziu.

Părintele Cleopa, în cuvintele pe care le rostea credincioșilor veniți la el, spunea: cimitirul acestei mănăstiri este plin de sfinți. Nu doar al Mănăstirii Sihăstria, ci și altele, asemenea celor din sate și cetăți. Peste tot sunt sfinți, chiar dacă nu sunt toți cunos­cuți.

Vieţile sfinților români din care amintim credința și martiriul celor din primele veacuri sau martiriul unuia dintre cei mai mari domnitori pe care i-a avut pământul românesc, Sfântul Constantin Brâncoveanu, dacă amintim de evlavia marilor călugări isihaști, ori de aceea a marilor ierarhi, între care au strălucit Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica, ori Sfântul Mitropolit Dosoftei și Varlaam al Moldovei și alții asemenea, ne fac să înţelegem ce semnifică pilda ce ne-o lasă nouă! Acesta este marele tezaur pe care îl are România, sfinții, rugătorii din cer. Prietenia noastră cu ei ne împo­do­bește și ne arată marea și adevărata bogăție, mult mai prețioasă decât cele pe care le poate avea cineva în lumea aceasta.

Citeşte mai multe despre:   Duminica Sfintilor Romani  -   Duminica a 2-a dupa Rusalii