Sfinţitor al vieţii credincioşilor

Lumea în care trăim, cu grijile şi greutăţile vieţii, sărăcia, stresul, indiferentismul, disperarea, credinţele false, mediile viciate, pornografia, toate acestea transmise prin mijloace mass-media şi pe ecranul televiziunii, şi mai cu seamă patimile şi păcatele care bântuie şi vatămă societatea noastră (vrajba, dezbinările, beţiile, avorturile şi toate desfrâurile, dezmăţurile şi perversiunile sexuale) smintesc, rănesc şi ucid sufletele multora. În faţa unor asemenea probleme acute care afectează soarta Bisericii, a noastră personal şi a lumii întregi, nu putem rămâne pasivi şi indiferenţi.

Rolul preotului în acest context moral şi social este covârşitor, căci preotul este luat dintre oameni şi pus pentru oameni, adică viaţa lui şi puterea lui de muncă şi de sacrificiu sunt puse în slujba poporului dreptcredincios: "Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11), spune Mântuitorul. Misiunea preotului nu se încheie odată cu săvârşirea Sfintei Liturghii, ci continuă, căci preotul "cu timp şi fără timp" trebuie să se străduiască să readucă în staulul lui Hristos oaia cea pierdută. De aceea, preotul nu trebuie să-şi reducă activitatea misionară doar la grupul celor care vin frecvent la Sfânta Biserică, ci să încerce să facă accesibilă "Vestea cea Bună" şi celor care au mai puţină tangenţă cu Biserica, în acest sens, trebuie redimensionată atenţia pe care preotul trebuie să o acorde tinerilor, mulţi dintre ei dominaţi de "periculoasa stăpânire a abisului" (Leon Bloy) şi, de asemenea, familia trebuie să devină un subiect al "misiunii în misiune", părinţii putând fi un foarte bun vas comunicant pentru credinţa copiilor.

Individualismul crescând al parohienilor este o altă exigenţă misionară actuală devenită stringentă. În contextul în care ei ajung ca nişte entităţi separate, fără conexiuni între ei, este cu atât mai necesar un mai rodnic dialog al preotului cu fiecare credincios, dialog ce trebuie concretizat prin vizite pastorale regulate.

Chemarea principală a preotului este aceea de a fi sfinţitor al vieţii credincioşilor. Trăim într-o perioadă când exodul oamenilor din mediul rural în cel urban este o realitate inevitabilă. De aceea ar fi absolut necesară o redimensionare administrativ-teritorială a parohiilor, încercându-se evitarea pierderii calităţii şi conştiinţei de enoriaş. Realitatea actuală dominată de aşa-zişii "noi evanghelizatori" veniţi de pe alte tărâmuri, care au primit Vestea Evangheliei cu mult timp după ce aceasta s-a înrădăcinat puternic în spaţiul carpato-danubiano-pontic, necesită conştientizarea unei imense responsabilităţi din partea preotului chemat să fie nu numai un bun liturghisitor, ci şi un înţelept învăţător şi îndrumător al turmei lui Hristos.

Catehizarea credincioşilor

Antim Ivireanul, marele mitropolit al Ţării Româneşti, va ilustra în mod sugestiv apăsătoarea responsabilitate a preotului, afirmând: "Căci în seama mea va dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pe nişte oi cuvântătoare; şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voi fi păstor". Preotul trebuie să fie un păstor pentru toţi enoriaşii şi să poarte de grijă atât acelora care nu prea au puncte de tangenţă cu Biserica, cât şi acelora care sunt creştini fideli pentru a-i întări în atitudinea lor pozitivă. Vigilenţa perpetuă pentru a-i păstra pe cei credincioşi este necesară cu atât mai mult, cu cât nu este destul ca ei să participe la Sfânta Liturghie de duminică şi să arate un anumit interes faţă de problemele parohiei. Preotul trebuie să le reamintească mereu că a fi creştin nu presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea duhovnicească sunt indispensabile.

În acest sens apare ca o exigenţă a misiunii datoria preoţilor de a elabora programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii. Această lucrare de catehizare este absolut necesară dacă vrem să combatem prozelitismul sectar şi dacă vrem să-i facem pe credincioşi să devină responsabili faţă de actele pe care le întreprind. Catehizarea credincioşilor însă nu se poate face la întâmplare, fără să se ţină seama de anumiţi factori. De asemenea, preotul trebuie să dea un răspuns ferm la realităţile nou-apărute şi care lezează însăşi demnitatea umană: problema avortului, a homosexualităţii etc.

Chiar dacă au trecut aproape cinci decenii de intoxicare marxistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii strămoşeşti. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit, faţă de Biserică, majoritatea credincioşilor noştri nu dispun de instrucţia religioasă corespunzătoare. Remedierea acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii, se poate realiza atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie promovată la nivel de parohie. Preoţii, la rândul lor, vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii.

Spirit de jertfă, dăruire asiduă în vederea împlinirii lipsurilor celor slabi

Perioada postbelică a fost caracterizată de un amplu proces de migraţiune a populaţiei de la sate la oraşe, situaţie care a generat repercusiuni evidente în ceea ce priveşte omogenitatea populaţiei, în anumite oraşe aflându-se oameni din toate zonele geografice româneşti care cu greu pot găsi punţi de legătură între ei, dar unii ajung să piardă chiar şi convergenţa şi legăturile cu Biserica, luaţi de valul tumultuoasei vieţi din oraşe generator de tentaţii de multe ori nocive pentru sufletul omului.

Pentru binele păstoriţilor, preoţia creştină necesită spirit de jertfă, eroism moral şi dăruire asiduă în vederea împlinirii lipsurilor celor slabi. Aşa cum spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor şi să-l facă pe om părtaş fericirii celei de sus". Ea nu se lucrează cu unităţi de măsură, ci cu timp şi fără timp, într-o lume egoistă, orbită de duhul necredinţei, al slavei deşarte şi al iubirii exagerate faţă de trup şi bunurile înşelătoare, într-o lume în care predomină ura, neîncrederea, nedreptatea, tulburarea şi suferinţa, singurul liman de scăpare şi reazem sufletesc rămâne preotul, care trebuie să fie aşa cum spunea Mântuitorul "lumina lumii" şi "sarea pământului" (Matei 5, 13-14).

Preotul este cârmaciul care conduce corabia cea duhovnicească la limanul mântuirii în marea învolburată a acestei vieţi. El trebuie să vină cu pilda vieţii sale, cuvântul ziditor şi cu fapta bărbăţiei, păşind încrezător pe arena vieţii, în casele şi în familiile creştine, în spitale, aziluri, penitenciare şi orfelinate, răspândind lumina credinţei, sfinţind şi binecuvântând cu harul lui Dumnezeu, mângâind astfel sufletele cele obidite cu roua cuvântului evanghelic şi cu darul milosteniei. Trebuie îmbinat lucrul evanghelistului cu cel al samarineanului în aşa fel, încât enoriaşii să-l simtă pe păstorul lor sufletesc ca pe un adevărat părinte care alină şi uşurează atât durerile sufleteşti, cât şi cele trupeşti (boala, lipsa, sărăcia etc.), asemenea Mântuitorului care vindeca cu rugăciunea "toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 4, 23).