Simbolistica piciorului

Pornim de la expresia „a trage (cu) piciorul“, care înseamnă „a meni ca o acţiune reuşită, o situaţie favorabilă să fie imitată spre a se repercuta asupra altora“. Aşadar, unei persoane ce are noroc, căreia îi merge bine, i se cere să tragă cu piciorul (să-l „târâie“), ca să lase o urmă, de bun augur pentru cel (sau cei) care ar călca pe acelaşi loc, care vor veni după el. Sub forma „a târî piciorul“, expresia a fost înregistrată de Al. Graur, cu trimitere, pentru explicaţie, la valoarea fenomenului de imitaţie (Etimologii româneşti, 1963, p. 156). Deci, „a târât piciorul“ se spune când cineva a făcut o faptă demnă de urmat, pe care o vor face şi alţii.

Adaptată la condiţii culturale noi şi vizând o condiţie râvnită, este o modalitate originală de „a trage piciorul“: în ziua nunţii, mireasa scrie pe talpă numele prietenelor (încă) nemăritate; astfel, acestea nici nu mai trebuie să-i calce direct pe urme, ci vor avea parte de statutul miresei numai prin efectul scrierii...

Deosebit de sugestivă, din acest punct de vedere, este formula, de aplicaţie mai largă, „a călca pe (în) urmele cuiva“, însemnând „a-i semăna în purtări; a avea obiceiurile cuiva“, mai vechi „pe pasul cuiva“: „După moartea lui Ştefan, în Moldova, Bogdan, fiul său, şi Petru Rareş călcă pe pasurile lui“, scria Nicolae Bălcescu, în Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul (după Dicţionarul Academiei).

De fapt, credinţa la care ne referim ţine şi de simbolica, bogată, a atenţiei ce se acordă începerii unui drum cu un anumit picior: „a călca cu piciorul drept“ (de bun augur), ori cu cel stâng (cu efecte dezagreabile). Ultima ipostază a fost speculată ludic de Ion Barbu, într-o viziune antropomorfică de rară sensibilitate, pentru explicarea morţii melcului ieşit din cochilie pretimpuriu, de Păresimi, crezând „că plouă soare“: „Vezi?/ Ieşişi la un descântec;/ Iarna ţi-a muşcat din pântec.../ Ai pornit spre lunci şi crâng,/ Dar pornişi cu cornul stâng,/ Melc nătâng...“ (După melci; sublinierea noastră).

Am citat numai două dintre expresiile din limba română, cu statutul de contexte figurate, ce conţin cuvântul picior. Altele, numeroase, trimit la o bogată simbolică a puterii, a stăpânirii, chiar a abilităţii, dar şi a trufiei.

Este admirat şi se consideră că merită respect cel care „stă pe propriile-i picioare“; într-o anumită situaţie, ezitarea este nerecomandabilă: trebuie „să pui piciorul în prag“ (un anumit fel de a-l pune fiind legat tot de nuntă: există credinţa că va fi stăpânul casei acela dintre miri care îl calcă pe picior pe celălalt!), iar dispreţul ori nesocotinţa se exprimă prin „a da cu piciorul“ - la o situaţie sau la o slujbă. Dar există şi expresiile supunerii sau sfiiciunii: „a cădea la picioarele cuiva“, respectiv „a călca în vârful picioarelor“. Iar cel descurcăreţ „cade întotdeauna în picioare“.

În sfârşit, dacă moartea este simbolizată prin expresia „a ieşi (din casă) cu picioarele înainte“, un moment important de la începutul vieţii este numit prin „a se ridica în picioruşe“, adică, cu referire la natură, „a sta copăcel“, poziţie pentru care, în zonele muntoase, trimiterea se face la un anumit arbore: „a sta brăduţ“.