Singurătăți fericite

Ne-a prins înserarea pe amândoi în mijlocul câmpului.
Ei i se întâmplă de aproape două sute de ani asta.
Mie, o dată la câțiva ani.
E însă pentru prima oară când suntem doar noi doi pe tot câmpul.
Eu și biserica în care am fost botezat, cu tot cerul deasupra noas­tră și cu toamna ce-și caută un locșor unde să se așeze, dar nu poate din cauza verii care nu se îndură încă să plece.
Niciodată n-am avut atât de mult curaj ca în ziua aceasta, când e și vară, și toamnă, în același timp, când sunt și acasă, și departe, și vesel, și trist, și bătrân, și copil. Să stau, fără nimeni în jur, atât de aproape de nașterea mea și de nașterea tatălui meu, care sunt trecute, împreună cu naște­rea bunicului și ale celor dinaintea lui, într-un registru depozitat în turla bisericii! Le-am atins cu buricele degetelor într-o după-amiază de duminică din anii trecuți, iar de atunci aproape că n-a existat zi în care să nu mă întreb ce-or fi făcând nașterile noastre acolo sus, printre vârfurile salcâmilor ce împrejmuiesc biserica.
Ar fi trebuit să fie mijlocul satului aici. Așa se gândiseră cei care-au zidit biserica. Dar satul, care se năștea și el tot atunci, a vrut s-o ia într-o altă direcție, astfel că biserica a rămas în afara lui, pe câmp, unde și-a petrecut și-și petrece toate înserările. Și unde i s-a luminat și i se luminează mereu de ziuă.
E locul în care i s-a luminat tatei de botez. Și i s-a luminat și bunicului.
Biserica păstrează câțiva stropi din lumina aceea sub bolțile ei. Așa cum păstrează și urma înserării lor. Mi-aș dori ca la ceasul înserării să pot trece și eu pe aici.
Să stai singur în apropierea acestor înserări, cu întregul câmp sub picioare, și cu întregul cer deasupra capului, și cu toate stelele cerului pregătindu-se să răsară, și cu toată liniștea câmpului urcând până sus la stele! Și să auzi clopotnița mirându-se de atâta liniște! Apoi liniștea trăgând de funia clopotului! Și aproape să-ți fie frică de toate aceste lucruri. Și să-ți fie drag de frica aceasta!
S-a întâmplat în ultima zi a săptămânii trecute. Doar eu și biserica în care am fost botezat, singuri, singurei, pe tot câmpul. Și cineva, semănând cu tata și cu bunicul și cu toți cei dinaintea lor, să țină singurătățile noastre în palmă!
 Nu putea fi, dacă mă gândesc bine, decât Dumnezeu!