„Singurul lucru nou sub soare”

Venirea Fiului lui Dumnezeu în sânul creației este firul de lumină care a păstrat vie nădejdea mântuirii, de-a lungul istoriei lumii căzute în păcat, iar de la vremea plinită până astăzi, realizarea mântuirii pentru toți cei ce cred și iubesc arătarea lui Hristos.

Întruparea Sa este singurul lucru nou sub soare (Sfântul Ioan Damaschin) care a împărțit istoria în două: înainte și după Hristos.

În nesfârșita Sa iubire, Dumnezeu dă o rază de lumină și speranță lui Adam celui căzut în păcat și strămoașei Eva, chiar în acel moment nefericit. El spune dușmanului și vicleanului satan că acesta va fi învins și zdrobit de sămânța femeii, adică Fiul Fecioarei (Fac. 3, 15). Iar prorocii au mângâiat de-a lungul istoriei poporul lui Dumnezeu, în sânul căruia Hristos-Cuvântul avea să Se nască, menținând vie flacăra nădejdii întru așteptare.

Moise a prezis chipul arătării Logosului în istorie, iar prin recunoscuta-i autoritate a îndemnat poporul la ascultare față de El (Deuteronom 18, 5).

Isaia, marele vizionar, a prezis nașterea Sa, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară Maria (Isaia 7, 14). Miheia a prezis ­neamul și locul unde Se va naște Mesia, Unsul lui Dumnezeu (Miheia 5, 1). Iar David strămoșul Îl numește pe El Domn (în Ps. 11), pe Acela pe Care profetul Ieremia L-a numit Regele dreptății (Ieremia 23, 6-7), Care va lua tronul veșnicei împărății.

În Noul Testament, Iisus Hristos-Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a numit pe Sine: „Cale, Adevăr, Viață” (Ioan 14, 6).

Cale, adică modalitate a cunoașterii lui Dumnezeu, cale a trăirii și unirii cu El întru iubire, în pace (armonie), lumină și adevăr. De aceea S-a numit pe Sine și „Ușă” (Ioan 10, 7), căci numai prin Persoana și învățătura Sa omul poate ajunge la comuniunea de iubire nesfârșită cu Dumnezeul adevărat, comuniune de Persoane, Sfânta și Dumnezeiasca Treime.

Scriptura vorbește despre Iisus ca Adevăr, pentru că Hristos este adevăratul Subiect al cunoașterii și al iubirii noastre (Mirele nostru ceresc), prin care sufletul și viața noastră se umplu de lumină și de bucurie. Tot El este, prin duhul și cuvântul învățăturii Sale, criteriu al deosebirii binelui de rău, a adevărului de minciună, a autenticului de fals, a veșnicului de efemer.

Hristos este Viață, adică viață bogată, înbelșugată, nesfârșită și veșnică. El fiind adevăratul sens al viețuirii noastre fericite, începând de aici de pe pământ, continuată în cer. Pe pământ, în Biserică, prin harul prezent în Sfintele Taine, în sfintele porunci, în sfânta rugăciune și sfintele fapte bune. În veșnicie, prin vedere, „față către față”, în lumina Sa fericită și nemuritoare.

Viața omenească s-a arătat în toată desăvârşirea ei, prin modelul vieţuirii Dumnezeului-Om, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât a trăit pe pământ. Preaplinul iubirii și smereniei Sale dumnezeiești a culminat cu pătimirile Sale înfricoşătoare şi cu moartea Sa pe Cruce. De aceea, El este numit și Iubirea lui Dumnezeu, iubirea cea veșnică a Preasfintei Treimi, întrupată.

Iubirea și pronia lui Dumnezeu s-au arătat de-a lungul istoriei Vechiului Testament, față de membrii poporului Israel. Iar darurile cerești au fost aduse întregii lumi, prin Persoana Fiului întrupat, Iisus Hristos. Acestea aduc în sufletul omului o bucurie negrăită și o nesfârșită recu­noștință. Bucuria, mulțumirea și recu­noștința sunt exprimate la modul cel mai înalt cu putință, de sfinții melozi, în imnografia și textele slujbelor Bisericii.

Mântuirea lumii în și prin Hristos a fost și este o adâncă taină. Taină atât pentru oameni, cât și pentru îngeri. Biserica o nu­mește „Taina cea din veac ascunsă”.

Taină care ne descoperă înțelepciunea, bunătatea, iubirea nesfârșită și nebună a lui Dumnezeu față de omul căzut, care cu toate strădaniile sale nu ar fi ajuns niciodată, prin propriile puteri, la înțe­lep­ciunea și cunoaș­terea adevăratului Dumnezeu (cf. I Corinteni 1, 21).

Omul, după cum nu are nici un merit pentru creația sa (aducerea sa dintru neființă la ființă), nu are vreun merit nici în răscumpărarea sa. În amândouă trebuie să arate mulțumire și să aducă laudă, atât Creatorului, adică Tatălui, cât și Răscumpărătorului, adică Fiului-Mântuitor, de o ființă cu Tatăl și împreună lăudat și slăvit.

Evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu în vederea răscumpărării și mântuirii noastre a fost, ca fapt istoric, un moment de mare bucurie pentru cei prezenți. La fel se întâmplă de fiecare dată când îl sărbătorim, îl reactualizăm și retrăim duhovnicește.

Nașterea Domnului este descrisă în paginile Sfintelor Evanghelii (Luca 1, 26-55 și Luca 2, 1-20; Matei 1, 18-25) ca o mare bucurie, bucuria reîmpăcării lui Dumnezeu cu oamenii, a cerului cu pământul, a oamenilor între ei. Sfinții imnografi ai Bisericii, Roman Melodul, Ioan Damaschin, Iosif sau Teofan, într-o adâncă stare de rugăciune, de uimire, ­evlavie și recunoștință, descriu evenimentul Nașterii Domnului în imnurile lor. De aceea pentru noi, creștinii, modalitatea cea mai potrivită de a sărbători Nașterea Mântuitorului Hristos este în primul rând participarea conștientă, cu adâncă cuviință și evlavie la slujbele Bisericii.