Sir Isaac Newton, un băiat care s-a jucat cu pietricele, pe malul mării

Următoarele cuvinte fac parte din epitaful de pe mormântul lui Sir Isaac Newton: „Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al Antichităţii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filosofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727“.

Acest portret te umple de uimire. Are importanţă raportarea la Dumnezeu, dar şi frumuseţea caracterului: şi nu e o frumuseţe oarecare, ci una care se bucură de simplitatea evanghelică. Newton, avea, adică, toate virtuţile.

Nu doar erudiţia sau geniul matematic sunt aduse în discuţie, ci, în egală măsură caracterul şi raportarea la Dumnezeu.

Newton era un om profund religios şi un teolog erudit. În 1703, Locke a scris nepotului său: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domneniul matematicii, ci şi în teologie, graţie vastelor sale cunoştinţe din Sfânta Scriptură, puţini putându-se compara cu el.“

Newton era considerat un „strălucit matematician, filosof, teolog.“ El nu era o excepţie în vremea sa în ceea ce priveşte deschiderea spre domenii diferite, care acum poate părea stranie. Mai mult, în Anglia secolului al XVII-lea era aproape o regulă specializarea multiplă. Boyle a scris tratate teologice şi a înfiinţat o catedră specială în vederea luptei „ştiinţifice“ împotriva ateismului. Matematicianul Wallis a publicat numeroase opere teologice; profesorul lui Newton, Barrow, a fost preot. Hooke a scris o lucrare teologică despre turnul lui Babel.

Personalitatea armonioasă, deplină, într-un anumit sens, a lui Newton ar putea reprezenta un model. În orice caz, merită o privire atentă, mai mult decât admirativă. Propriu creştinului este de a culege, ca albina, ceea ce este bun din orice lucru.

Biografii lui Newton scot însă în evidenţă anumite umbre ale operelor sale teologice, mai bine zis erezii. Până în prezent, au fost publicate puţine din manuscrisele teologice. I se reproşează, printre altele, atitudinea negativă faţă de dogma Trinităţii, dedusă pe baza unui memoriu numit „Despre două denaturări importante ale Sfintei Scripturi“, tipărit în Olanda în 1754. I se reproşează, de asemenea, arianismul (negarea naturii divine a lui Hristos), pe baza unui manuscris consacrat în special dogmei Trinităţii şi disputei dintre Arius şi Athanasie la Conciliul de la Niceea.

Deşi lucrările sale teologice au un interes pur biografic, ele dovedesc vasta lui erudiţie istorică şi teologică.

Newton consideră toată activitatea ştiinţifică sub aspect religios. Operele sale fundamentale - Principiile matematice ale filosofiei naturale şi Optica - au încheieri religioase.

În ceea ce priveşte descoperirile ştiinţifice, aş aminti analiza infinităţilor mici (calculul diferenţial), absolut necesară rezolvării problemelor mecanicii. Cerinţe noi ale fizicii impuneau metode matematice noi. Problema caracterizării analitice a schimbărilor infinit mici ale curbelor (mai general, a funcţiilor), a fost rezolvată de Newton prin anii 1660-1670 şi ulterior - probabil independent de el - de Leibnitz.

Descoperirea calculului diferenţial este considerată una dintre cele mai importante din istoria matematicii şi a gândirii umane în genere. Ideea abstractă a continuităţii fenomenelor naturale - pe care se bazează teoria lui Newton s-a dovedit fecundă, deşi a fost abandonată de fizica de azi. Ştiinţa modernă face apel la ideea atomizării, a salturilor, a discontinuităţii. Se atomizează masa, sarcina electrică, energia, acţiunea.

Lagrange, care îl denumea pe Newton cel mai mare geniu care a existat vreodată, îl considera, pentru descoperirile sale, „cel mai fericit.“ Newton spunea că datoreză succesele sale „hărniciei şi gândirii răbdătoare.“

În 1685 şi-a luat ca secretar pe un concetăţean al său, Humphrey Newton, care a locuit un timp cu el şi care povesteşte că „Sir Isaac era pe vremea aceea foarte amabil, liniştit şi foarte modest, şi, pare-se, nu se irita niciodată... Mereu era ocupat, se ducea rareori la câte cineva sau primea musafiri, cu excepţia a doi-trei prieteni. El nu-şi permitea nici o odihnă sau răgaz în muncă, nu călătorea, nu făcea plimbări, nu juca popice, nu făcea sport, orice oră care nu era considerată lucrărilor el o considera pierdută... Era atât de absorbit de lucrările lui, încât uneori uita să mănânce. “

Importanţa operei sale nu poate fi contestată. Cu toate acestea, cu puţin înaintea morţii sale, el se vedea, în comparaţie cu marele ocean al adevărului, care se întinde necunoscut în faţa sa, ca un băiat care se joacă cu pietricele pe malul mării. Ceea ce dovedeşte că a fost un spirit mare.

Cred că m-aş bucura să cunosc un astfel de om, pentru care caracterul ce exprimă simplitatea evanghelică e la fel de important ca ştiinţa. Se spune despre el că era modest şi simplu în relaţiile cu oamenii şi în îmbrăcăminte, deşi deţinea o funcţie foarte înaltă. În înfăţişarea sa exterioră nu avea nimic deosebit care să atragă atenţia. Era de statură mijlocie, cu o privire vie şi pătrunzătoare. Era mereu cufundat în gânduri şi distrat. Îşi ajuta cu plăcere întotdeauna prietenii şi rudele.

Greşesc oare prea tare dacă pun în legătură legea atracţiei universale cu legea iubirii? Ar fi un punct de vedere care uneşte gândirea unui teolog cu gândirea unui om de ştiiinţă.

În orice caz, admir poezia următorului enunţ, care a intrat ca problemă în manualele de fizică: „O piatră cade într-un puţ; să se determine adâncimea puţului după sunetul care se naşte în urma izbirii pietrei de fund.“