Slăbănogul sau despre suferinţa singurătăţii

Continuăm să simţim bucuria Învierii. Bucurie care, constatăm, se exprimă în felurite chipuri şi are minunate şi multe roade. Relevante în acest sens sunt duminicile de după Paşti: am văzut satisfacţia lui Toma, cel ce a putut să se încredinţeze de minunea Învierii lui Hristos; apoi, am fost cuceriţi de curajul femeilor mironosiţe şi am mărturisit că se cuvenea ca ele să primească cele dintâi vestea biruinţei asupra morţii, ca unele ce au arătat fidelitate faţă de Învăţătorul lor; în duminica de faţă, bucuria izvorăşte din satisfacerea unei nevoi personale, concrete, singulare - tămăduirea unei boli grele.

Nici el nu fusese om pentru nimeni

Slăbănogul din pericopa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan (5, 1-15) este o figură tristă, aşa cum erau şi celelalte persoane care au gustat Învierea Domnului şi pe care le-am prezentat mai sus, şi aşa cum sunt şi femeia samarineancă însetată de adevăr şi orbul din naştere pe care îi vom întâlni duminicile următoare.

Dar până la acele duminici să vedem de ce Biserica a rânduit citirea pericopei ioaneice ce-l are în prim plan pe un paralitic. Căci, de fapt, slăbănogirea aceluia era o paralizie, era un om care îşi pierduse calităţile motrice. Un om disperat care de 38 de ani suferea de această boală şi, evident, doar un miracol îl mai putea salva. Şi cred că tocmai această prezenţă a speranţei în sufletul său este lauda sa. Deoarece el spera ceva de nesperat. Nu pentru că boala sa nu putea fi vindecată printr-un miracol sau prin aruncare în scăldătoare (acolo se vindeca orice neputinţă trupească - v. 4), ci pentru că de miracolul acela îl separa neputinţa. O neputinţă cronică, de nedepăşit, pentru că el nu putea să ajungă niciodată cel dintâi în acea apă tămăduitoare, după ce îngerul Domnului o tulbura. Şi, mai rău, nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă: „Doamne, nu am om!“ (v. 7), îi spune Mântuitorului. Dar aceste cuvinte constituie răspunsul la o întrebare fundamentală a Mântuitorului: „Voieşti să te faci sănătos?“ (v. 6). Să nu vi se pară o întrebare puerilă sau lipsită de sens, având în vedere că este adresată unui om ce aştepta în suferinţa sa de 38 de ani. Întrebarea avea rostul său: chiar voieşti să te vindeci? Vrei să fii sănătos şi să nu te îmbolnăveşti mai rău? Doreşti să scapi de paralizia ta şi să nu mai ajungi niciodată neputincios şi singur? Ce răspunde bietul suferind? Nu zice „Da, vreau să fiu bine şi să nu mai ajung aşa“, ci explică de ce nu s-a vindecat până acum. De ce el ratează prilejul rarisim oferit de coborârea îngerului. Se justifică. Nu ştim de câte ori l-a pierdut, pentru că nu ştim nici de cât timp stătea acolo şi nici cât de des era tulburată apa de mesagerul lui Dumnezeu, dar este cert că frustrarea îl stăpânea. Era o competiţie acolo. Toţi aşteptau şansa şi stăteau încordaţi. Era un concurs în care fiecare îşi căuta satisfacerea nevoilor lui. Dar unii aveau ajutoare, erau poate şi unii bogaţi care aveau slujitori meniţi să îi arunce rapid în apă, sau unii erau cu membrii familiei lor pentru acelaşi scop. Cert este că paraliticul nostru nu avea pe nimeni. Era singur. O singurătate sfâşietoare, deoarece boala, durerea şi sentimentul eşecului repetat, al dezamăgirii, toate acestea erau doar ale lui. Nu le împărţea cu nimeni. Probabil că boala nu îi este imputabilă. Dar singurătatea lui ridică semne de întrebare. Pentru că înseamnă că el nu a reuşit în decursul vieţii sale să clădească relaţii cu cei din jurul său, nu a ştiut să fie în comuniune cu ceilalţi. Nu a ştiut să nu fie singur. Faptul că el nu avea om era, poate, şi o consecinţă a faptului că nici el nu fusese om pentru nimeni. Poate că nici el nu s-a aplecat asupra durerilor altora. Nu ştim, dar anonimatul său ne permite să facem astfel de judecăţi. Iadul, imaginea singurătăţii absolute, era trăit de el la intensitate mare.

Este posibil ca acel „să nu mai păcătuieşti“, sfat pe care i-l oferă Hristos, să se refere şi la însingurarea sa. Căci egoismul nu îţi poate aduce nimic. Sau nimic bun. Sub pretextul satisfacerii unor plăceri şi nevoi individualiste, uităm de ceilalţi şi neglijăm crearea unor legături interumane. Cred că slăbănogul păcătuise în acest sens, cred că uitase de ceilalţi, iar acum nimeni nu îşi aducea aminte de el. Firesc. Iar finalul, când Mântuitorul îl atenţionează că dacă va repeta greşelile este posbil să i se întâmple lui mai rău (v. 14), poate fi interpretat şi în sensul că adâncirea în egoism îi poate aduce suferinţe şi mai mari.

Să lepădăm justificările nepăsării noastre

Ne asemănăm cu slăbănogul în privinţa neglijării celorlalţi. De câte ori nu ne-am simţit singuri, deşi trăim în aglomeraţii urbane? De câte ori nu am dorit să vorbim cu altcineva şi deşi suntem înghesuiţi în trafic, mijloace de transport, pe stradă, peste tot, nu avem cu cine? De câte ori nu dorim să comunicăm cu cineva şi, deşi avem toate mijloacele la dispoziţie (telefoane, promoţii cu multe minute gratuite, calculatoare, căi moderne de a intra în legătură cu alţii), nu o facem? Mereu ne răpeşte câte ceva. Mereu avem ceva de făcut, avem o urgenţă, avem o problemă personală sau, pur şi simplu, vrem să ne odihnim puţin. Iisus nu a făcut aşa: S-a dus la scăldătoare, deşi nu avea nici o treabă pe acolo, nu avea nevoie să fie vindecat de nici o boală. S-a aplecat asupra nevoilor altora. Şi apoi a plecat neaşteptând mulţumiri. Discret.

Slăbănogul merită apreciat şi pentru altceva. În finalul fragmentului scripturistic, se întâlneşte cu Iisus în templu şi primeşte sfatul nerepetării greşelilor sale. Dar este important că el s-a dus la templu. S-a dus să mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerea primită. Este un semn că acel om a priceput ceva din lecţia oferită de Hristos. Şi cred că a început să caute pe cei din jurul său şi să-şi sacrifice timp pentru ei. Sper să luăm de la slăbănog speranţa şi recunoştinţa şi să lepădăm justificările nepăsării noastre.