Slava deşartă sau prăbuşirea în sus

În viziunea spiritualităţii răsăritene, orice patimă pare să conţină în sine, pe lângă manifestările specifice, şi remediul sau premisa propriei vindecări. Cine este lacom ajunge periodic la saţietate şi se dezgustă de propria-i stare, leneşul se plictiseşte şi regretă timpul scurs în zadar, iar invidiosul simte cu durere neliniştea provocată de binele celorlalţi.

Sfântul Ioan Scărarul (secolele VI-VII), numit astfel după celebrul său compendiu de învăţături spirituale - „Scara“, identifică o formă deosebit de subtilă şi periculoasă a viciilor umane: slava deşartă. Dificultatea de a identifica şi vindeca această patimă ar consta, în optica învăţatului monah, în faptul că ea se pliază aproape imperceptibil pe alte manifestări sau trăiri considerate în general virtuoase. Găsindu-şi un mediu prielnic de acţiune, slava deşartă poate perverti ori distruge aproape fără excepţie orice virtute sau faptă bună.

În paragraful care urmează, Sfântul Ioan Scărarul schiţează un portret amănunţit al acestei boli spirituale, identificând şi câteva soluţii de vindecare. Dintre acestea, un loc aparte îl are smerenia, virtutea care oferă celor care o practică realism, discernământ şi luciditate.

Slava deşartă este risipitoarea ostenelilor, pierderea comorii, nepoata necredinţei, premergătoarea mândriei, înecarea corăbiei în port, furnica în arie. Ea e subţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul. Furnica aşteaptă să se isprăvească strânsul grâului şi slava deşartă să se adune bogăţia. Cea dintâi se bucură, ca să fure; iar cea de a doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulţindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzând înmulţindu-se virtutea. Căci uşa celei dintâi e înmulţirea rănilor; iar a celei de-a doua, e bogăţia ostenelilor.

„Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui, neavenită“

Ia seama şi vei vedea această nelegiuită înflorind până la mormânt în veşminte, mirodenii, convoaie şi în altele.

În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Şi de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul stă drept şi el e cel din centru.

Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor, şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui, neavenită. Căci pe amândouă le lucrează pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde în-doit: îşi topeşte şi trupul, şi nici nu ia vreo răsplată.

Cine nu va râde de lucrătorul pentru slavă deşartă, care la cântarea de psalmi e mişcat de către aceasta, fie să râdă, fie să plângă de toate?

„Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor“

Dumnezeu ascunde, de multe ori, de la ochii noştri bunătăţile pe care le-am câştigat. Dar omul care ne laudă, mai bine zis care ne amăgeşte, a deschis ochii noştri spre ele prin laudele lui. Însă, deschizându-se aceştia, a dispărut şi virtutea.

Linguşitorul este slujitorul diavolilor, călăuza mândriei, nimicitorul străpungerii inimii, pierzătorul bunătăţilor, cel ce abate pe alţii de la calea cea dreaptă. „Cei ce vă fericesc pe voi, zice proorocul, vă amăgesc pe voi“ (Isaia 3, 12).

E propriu celor înalţi cu cugetul să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările; dar e propriu celor sfinţi şi cuvioşi să treacă nevătămaţi prin laude.

Am văzut pe unii plângând pentru că au fost lăudaţi; dar şi pe unii aprinşi de mânie, schimbând, ca într-un târg, o patimă cu alta.

„Nimeni nu cunoaşte cele ale omului, decât duhul omului cel din el“ (I Corinteni 2, 11). Să se ruşineze deci şi să amuţească cei ce se pornesc să fericească pe alţii în faţă.

Când auzi că aproapele tău şi prietenul tău te vorbeşte de rău în lipsa ta, sau fiind tu de faţă, arată-i iubirea, lăudându-l.

Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor; dar mai mare e a depărta lauda diavolilor.

Smerită cugetare arată nu cel ce se defăimă pe sine; căci cum nu se va răbda pe sine? Ci cel ce, ocărât fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de acesta.

Am băgat de seamă că patima slavei deşarte insuflă unui frate gânduri şi le descoperă pe acestea altuia; şi pe acesta îl face să spună aceluia cele ce sunt în inima lui, ca acela să se fericească pe el ca pe un mai înainte ştiutor al gândurilor lui.

Dacă ne grăbim să bineplăcem celor de sus, să ne sârguim să gustăm din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea va dispreţui toată slava pământească. M-aş mira să nesocotească cineva pe cea de a doua, dacă n-a gustat din cea dintâi.

Cel ce pretinde răsplată pentru osteneli greşeşte

De multe ori, prădaţi fiind de slava deşartă, întorcându-ne, am prădat-o pe ea cu mai multă iscusinţă. Căci am văzut pe unii răpiţi din lucrarea duhovnicească de slava deşartă; dar, punându-se un început vrednic de mustrare, sfârşitul s-a făcut vrednic de laudă, pentru schimbarea cugetului.

Cel ce se mândreşte cu darurile lui naturale, adică cu deşteptăciunea, cu învăţătura, cu citirea limpede, cu vorbirea uşoară, cu destoinicia şi cu toate cele de felul acesta, pe care le are fără osteneală, nu va dobândi niciodată bunătăţile cele mai presus de fire, căci cel necredincios în puţine va fi necredincios şi în multe şi stăpânit de slavă deşartă.

Mulţi îşi chinuiesc în zadar trupurile lor pentru nepătimirea la culme, pentru bogăţia darurilor, pentru lucrarea minunilor, pentru puterea cunoaşterii de mai înainte, neştiind, nenorociţii, că nu ostenelile, ci, mai degrabă, smerenia e maica acestora. Cel ce cere daruri pentru osteneli a pus o temelie greşită. Dar cel ce se socoteşte pe sine datornic va lua deodată o bogăţie neaşteptată.

Nu da ascultare vânturătorului care te sfătuieşte, chipurile, spre folosul auzitorilor, să-ţi vesteşti virtuţile tale. „Căci ce va folosi omul de va dobândi lumea întreagă, iar pe sine se va păgubi?“ (Luca 9, 25). Nimic nu poate zidi pe cei ce ne privesc ca o purtare smerită şi nemincinoasă şi ca un cuvânt neprefăcut. Aceasta se va face şi altora îndemn spre a nu se înălţa. Şi ce e mai mare decât aceasta spre folosul altora?

Este o slavă ce vine de la Dumnezeu: „Pe cei ce Mă slăvesc, zice, îi voi slăvi“ (I Regi 2, 30). Şi este o slavă ce urmează din pregătirea diavolească: „Vai, zice, când vor vorbi oamenii bine de voi“ (Luca 6, 26). O vei cunoaşte limpede pe cea dintâi, când, socotind-o ca vătămare, o vei respinge cu toată sârguinţa şi, oriunde te vei duce, îţi vei ascunde vieţuirea ta. Şi pe a doua, când, săvârşind orice lucru, îl vei săvârşi pentru a fi văzut de oameni. Necurata aceasta ne îndeamnă să făţărim o virtute pe care nu o avem. Dar, „aşa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune“ (Matei 5, 16). De multe ori, Domnul îi aduce însă pe cei iubitori de slavă deşartă la lipsa de slavă deşartă, prin necinstirea ce li se întâmplă.

Nu trebuie folosit acelaşi plasture pentru orice greşeală

Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte. Iar sfârşitul (dacă este vreun sfârşit al adâncului fără fund) este a face în chip nesimţitor înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea.

Nu-ţi ascunde ruşinea ta, din socotinţa de a nu da pricină de sminteală, dar nu trebuie să se folosească acelaşi plasture pentru orice greşeală, ci potrivit cu felul ei.

Când chemăm noi slava deşartă şi când vine la noi fără să o chemăm, trimisă de alţii, şi când începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plânsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi, negreşit, vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu, să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. Căci „cel ce se înalţă se va smeri“ (Luca 18, 14).

Şi nu numai acolo, ci negreşit şi aici. Când lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute.

Pot fi, fără îndoială, auziţi de Dumnezeu, în unele cereri ale lor, şi unii iubitori de slavă deşartă.

Domnul obişnuieşte să vină în întâmpinarea rugăciunii lor şi a cererilor lor, ca, luând unele daruri prin rugăciune, să nu-şi mărească închipuirea de sine.

Cei mai simpli nu cad de multe ori în veninul acesta. Căci slava deşartă este lepădarea simplităţii şi vieţuirea prefăcută.

De multe ori, viermele crescând şi făcând aripi, se urcă la înălţime. Tot aşa, slava deşartă, desăvârşindu-se, naşte mândria, căpetenia şi desăvârşitoarea tuturor răutăţilor. (Texte selectate din Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, volumul IX, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980)