Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Slava deşartă şi remediul ei, smerenia

Slava deşartă şi remediul ei, smerenia

Data: 31 Ian, 2010

„Smereniei i se opune cu deosebire slava deşartă, care îl lasă pe om preocupat de sine în mod egoist. Această slavă deşartă poate lua nesfârşite şi foarte subtile forme, care-l pot înşela pe cel care este cuprins de ele. Pentru a se ajunge la smerenie, e nevoie de o atenţie tot mai fină, tot mai pătrunzătoare la sinea proprie, pentru a surprinde diferitele mişcări ale slavei deşarte şi a curăţa de pe chipul adevărat al omului toate straturile de zgură mai groase sau mai subţiri cu care acoperă sau strâmbă cu viclenie mai vizibilă sau mai puţin vizibilă sinea reală a omului. Slava deşartă a omului, de care sunt legate şi celelalte patimi, poate strâmba sau falsifica fiinţa omului până a-i da acestuia impresia că tocmai această formă strâmbată, prefăcută este fiinţa lui adevărată şi că voia de a o susţine e adevărata lui voie. De aceea, omul trebuie ajutat să se rupă de această voie a lui.

 

Prin smerenie, omul ajunge de vede sinea sa reală, curăţită de straturile de opacitate, de întuneric, aşezate pe ea. Sinea astfel curăţită se descoperă ca o sine clar dependentă de Dumnezeu, s-ar putea spune străvezie pentru Dumnezeu, care, prin sensul ce-l dă tuturor, aduce în om marea lumină. La această vedere a măreţiei luminoase a lui Dumnezeu nu poate ajunge decât cel ce vede micimea sa, lipsa de sens sau întunericul existenţei sale închisă în ea însăşi. Căci această micime a sa recunoscută face inexplicabilă existenţa fără Dumnezeu. Cu cât se simte omul redus la sine însuşi mai gol, cu atât se vede pe sine mai clar că nu poate exista decât prin Dumnezeu, cu atât i se face mai simţită prezenţa lui Dumnezeu ca temelie a sa. Smerenia este susţinută în om chiar de faptul că, deşi îşi dă seama de limitele lumii şi ale sale prin trăirea a tot felul de imperfecţiuni ale lui (boli, moarte, incapacitatea lumii de a-l satisface cu adevărat şi definitiv pe om), totuşi el nu poate ajunge la marginea cosmosului şi nu poate ajunge niciodată la cunoaşterea de sine în mod desăvârşit.“ (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Introducere la Filocalia XI)

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Slava deșartă