Slujitor al slugii sale, în Hristos

Centurionul roman din Evanghelie face parte dintre admiraţiile Domnului. El este printre cei puţini despre care Mântuitorul lumii afirmă: "Adevăr vă grăiesc, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă" (Mt. 8, 10). Credinţa sutaşului e cu atât mai nobilă, cu cât cuprinde în relaţia cu Dumnezeu nu doar propria persoană, ci şi un alt om, unul a cărui stare de sănătate devenise critică, boala ţinându-l imobilizat la pat, fără putinţa de a-şi exercita munca de fiecare zi.

Într-adevăr, preocuparea sutaşului pentru vindecarea slugii sale depăşeşte convenienţele sociale existente între cei doi. O slugă se putea găsi oricând, poate mai vrednică decât cealaltă, iar mila Domnului e mare pentru toţi. Iair, mai-marele sinagogii, sau tatăl copilului lunatic ori femeia canaaneancă purtau în rugăciunile lor o datorie părintească faţă de cei care erau carne din carnea lor, sânge din sângele lor. Dar aici lucrurile stau puţin altfel.

De când e lumea, viaţa militarilor e mai aspră decât atmosfera vieţii de familie, pentru că aşa o impun regimul de cazarmă şi bărbăţia ostăşească. Ordinul se execută, nu se discută, iar cine nu mai e apt să-l împlinească se trage deoparte şi lasă locul altora, astfel încât sistemul să funcţioneze impecabil. Însuşi sutaşul expune în faţa Domnului Hristos principiul de bază al profesiunii sale: "…şi spun unuia: Du-te! Şi se duce; şi altuia: Vino! Şi vine; şi robului meu: Fă asta! Şi face!" (Mt. 8, 9). E cheia succesului într-o societate structurată ierarhic, iar principiul s-a extins şi în universul tehnologiilor moderne, relaţia master-slave fiind determinantă în reţelele de calculatoare, desigur cu rezerva că aici rolurile se pot inversa oricând, păstrându-se însă regula de bază.

Dar într-o lume de stăpâni şi slugi, precum cea de la începuturile erei creştine, atitudinea sutaşului devine cu atât mai admirabilă cu cât se manifestă nu doar prin bunăvoinţă şi filantropie, ci mai ales prin chemarea darului vindecător al lui Dumnezeu în casa sa. El, stăpânul, s-a făcut pe sine slujitorul slugii sale, în Hristos. A împlinit astfel cuvântul Domnului adresat cândva explicit ucenicilor Săi: "Ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi acela care va vrea să fie întâiul între voi, să vă fie vouă slugă; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Mt. 20, 25-28).

În practica socială s-a depăşit demult raportarea antică dintre stăpân şi slugă, iar relaţiile interumane au sporit în complexitate. Au rămas însă deosebirile de competenţe şi de asumare a unor responsabilităţi în cadrul organismului social. Nu mai avem stăpâni şi slugi, însă avem mulţimi de şefi şi subalterni, factori de decizie şi personal executiv, demnitari cu acces direct la capitalul comun şi la pârghiile puterii, dar şi persoane asistate, dependente de generozitatea altora.

Astăzi, ca şi ieri, Hristos străbate oraşele şi satele. El cunoaşte suferinţele, frământările şi bucuriile tuturor, dar iubeşte într-un mod aparte pe cei care slujesc. Discret şi nobil, aproape de El se află şi sutaşul, care prin credinţă şi smerenie se mărturiseşte a fi rob al lui Dumnezeu. Cel care se face pe sine slujitor şi rob al Domnului iese din automatismele vieţii cotidiene şi intră într-un alt plan, făcându-se părtaş la tămăduirea celor care-i slujesc. Şi aceasta este, cu certitudine, demnitatea cea mai înaltă a unui şef creştin.