Slujitorul, cărturarul, omul pământului

Părintele Vasile Nechita e plămada unui colț mirific de pământ românesc, ce se înscrie organic în viziunea blagiană a spațiului mioritic, cu ondulațiunile lui rapsodice între adânc și înalt, armonice, cu urcări și scoborâri doinite, psalmice. E valea Șomuzului Mare din ținutul Fălticenilor. Într-o carte a sa, intitulată „Iconar de suflet”, închinată preoților din vatra baștinei, ale căror chipuri le rânduise, cum am spus în Predoslovie, ca într-o catapeteasmă sui generis, părintele Vasile Nechita descria tărâmul „un drum al chihlimbarului”. Este mai degrabă o salbă chihlimbarie. Începe dinspre izvoare, de la Șoldănești, în marginea târgului celest al Fălticenilor, și se întinde spre vărsare, cu cochete cuiburi de viață umană în dreapta și stânga albiei Șomu­zului Mare, Huși, Preutești, Basarabi, Arghira, Dolheștii Mari, Dolheștii Mici, sfârșindu-se la Dolhasca, unde se varsă în Siret. Din acest trunchi de așezări mândre, cu locuitori de ispravă, cresc ramuri vânjoase, cuprinzând văiugi, pâraie, detunături de pământ, dealuri și delușoare, cuibar al Mănăs­tioarei, Lecușeștilor, Văii Bourei, Budenilor, Guliei, Probotei și altor cătune și sătuce. Acest tărâm mitic, descris cu penel iscusit și muiat în călimara inimii de meșteri din cei mari, calfe și zidari, după rostirea baladei, precum Conu Mihai Sadoveanu, ori profesorul Aurel George Stino, dar și de condeieri mai puțin cunoscuți, însă nu lipsiți de har, aidoma profesorului Valeriu Sandovici, este, în același timp, o Grădină miruită a Creștină­tă­ții Ortodoxe Române. Regăsim în lăuntrul ei lăcașuri de închinare chipeșe, de la bătrânele tocmiri din lemn, cu a lor inconfundabilă tăietură a sacralității genuine, la ctitoriile voievodale și boierești de la Probota lui Rareș și de la Dolheștii Mari, unde se află zidirea înălțată de hatmanul Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, până la bisericile făurite de monahi, preoți și obști sătești.

Părintele Vasile Nechita s-a alcătuit aidoma acestui topos al „descălecatului”, care l-a marcat, cum el însuși o mărturisește, fiind izvodul „permanentului meu urcuș duhovnicesc”. Sfinția sa are blajinătatea, cumpănirea, înțelepciunea, cultul muncii, bunătatea, răbdarea, înfiorarea, câteodată înviforarea, și credință tare, definitorii pentru oamenii pământului odrăsliți pe valea mănoasă a Șomuzului Mare. Chemarea întru slujire e fructul acestui climat înduhovnicit. Poate că așa îi hărăzise Domnul drumul încă de la botezul săvârșit de un preot de ispravă, părintele Gheorghe Tuleașcă, în Biserica voievodală de la Probota lui Petru Rareș. Firul tras atunci din caier s-a tors mai departe și copilul s-a simțit din frăgezimea vârstei atras de incintele sacre și de slujitorii lor, în care vedea tot un fel de părinți, pe cei sufletești. Copil fiind, i-a surâs norocul ca să se bucure de dragostea și de sfaturile acestor figuri mitice ale lumii satului din mai toate așezările de la Valea Șomuzului Mare, nu doar în sfintele lăcașuri, în altarele unde le sorbeau cuvântul și cântarea, ci și în casele lor, unde petrecea nu ceasuri, ci săptămâni și luni întregi cu sentimentul unui timp binecuvântat, edenic. De aceea nu a surprins când a ales să meargă la Seminarul de la Neamț. Fusese un imbold lăuntric și pornise vitejește pe acest drum, deși vremurile erau potrivnice. Sigur, nu avea cum să bănuiască că peste ani albia se va lărgi și va strânge în curgerea ei afluenții care l-au așezat între cărturarii Bisericii noastre. Atunci, în 1968, începea școlaritatea teologică, animat de dorința fierbinte de cunoaștere. Școala cea temeinică, pe porțile căreia intrase, după un greu examen, îi sporea setea de a ști și-l făcea să înțeleagă că nu avea cum să izbutească în misiunea sacerdotală, pe care o îmbrățișa, dacă se va mulțumi cu puțin și nu va aspira la o emancipare spirituală înaltă. Iubirea cărții era dublată în ființa seminaristului de asumarea trudei fără de preget. Calitățile acestea erau potențate de dascăli de vocație, călăuze iscusite pe calea formării plenare. Câteva au fost cărările pe care ucenicul a început a le străbate întâi ca elev la seminar, apoi, din 1973, ca student la Institutul Teologic de Grad Universitar din București. Una era deprinderea tainelor slujirii și misiunii preoțești în întregul ei atât de complex. Nevoia cărturăriei, a dedulcirii sacre din înmiresmatele comori ale marilor biblioteci, devenise dimensiune existențială a acelui pasaj academic. Se adăuga gravitarea în jurul magiștrilor cu vocație de modele, în exerciții de admirație, dar și de învățare, mai ales a artei de a duce în popor cuvântul cristic prin rostire și scriere. Din tinerețe teologul Vasile Nechita a înaintat tenace pe aceste poteci ale devenirii. Din sinteza lor s-a cristalizat an de an personalitatea sa poliedrică din anii de maturitate. Atingerea acestor deziderate cere nu doar vrere, zestre genetică întru lucrarea cărturărească, sporire continuă de cunoștințe, ci și spirite tutelare. Simți cum se lasă părintește pe umăr o mână, și prinzi putere să zbori, auzind îndemn iubitor. Își dai seama că nu ești singur și pășești mai sigur, mai încrezător, în ascensiunea ce o ai de plinit. Acea providențială figură a Bisericii a fost, pentru absolventul de teologie Vasile Nechita, Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei, Patriarhul României de mai târziu. Când Vlădica îl descoperise, avusese, poate, impresia că se vedea pe sine, pe acel Todirel plecat din Tocilenii Botoșanilor spre mănăstire, la Sihăstria Voronei, de unde începuse suișul monahal, urcat treaptă cu treaptă până-n vârful vârfului. Dincolo de impresie, mitropolitul, care cunoștea la oameni și auzise din dreapta și stânga vorbe bune despre cel abia ieșit de pe băncile facultății, s-a hotărât să-l ia pe Vasile Nechita lângă dânsul, la mitropolie, încredințându-i întâi ascultare de muzeograf la Galata, apoi cea de redactor al „Revistei Mitropoliei Moldovei și Sucevei“ și de diacon la catedrală. Râvna și aplecarea spre studiu ale teologului cel tânăr n-au trecut neobservate. Au fost încurajate cu o bursă de studii la Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveția, unde a urmat cu succes un masterat în anii 1989, 1990. Tot în aceeași perioadă a frecventat la Geneva cursurile de limbă și civi­lizație franceză. Acestea i-au înlesnit accesul la o bibliografie altfel inabordabilă fără cunoașterea limbii în care cărțile fuseseră scrise. Peste ani avea să se inițieze într-o altă limbă de circulație internațională, grație participării în 2002 în Germania, la Freiburg, la cursurile de limbă și civilizație germană ale Universității „Albert Ludwig”. O formație academică solidă a fost statornic preocuparea părintelui Vasile Nechita de îndată după finalizarea studiilor universitare, concomitent cu jertfa întru slujirea la altar și în comunitate. S-a înscris la cursurile doctorale ale Facultății de Teologie din București în anul 1980, iar între 1997 și 2000 a absolvit Școala Doctorală de la Facultatea de Filosofie a Universității din Iași. Filosofia îl pasiona, pentru că, cercetând gândirea universală, însușindu-și doctrinele filosofice, se înarma cu instrumentele necesare revelării nebănuitelor tâlcuri ale învățăturii creștine. Anii aceștia de bibliotecă s-au finalizat prin dobândirea a două doctorate, cel în teologie la facultatea de profil de la Universitatea din București, cu tema incitantă, tratată dintr-o perspectivă inedită, „Sfânta Treime și Biserica după Catehismul Bisericii Catolice. O evaluare ortodoxă”, în anul 2000, și altul în filosofie la Universitatea din Iași, cu un subiect generos, „Aspecte antropologice în opera lui Luther (Disputa dintre Luther și Erasmus despre liberul arbitru)”, 2001. Doctorul în teologie și filosofie, părintele Vasile Nechita s-a consacrat ca un specialist al ecumenismului prin exegeze solide, vădind înțelegerea specificității fiecărei credințe. A pledat doct pentru dialogul între confesiuni, dar de pe poziția unui apărător cu argumente al dreptei credințe și al păstrării acesteia în esența sa preacurată. Din perspectiva aceasta s-a manifestat ca misionar atât în Biserică, la catedră, întâi în învățământul secundar și apoi ca profesor universitar, titlu dobândit în 2007 la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța, unde a fost titularul disciplinei de „Ecumenism și misologie”. La Alma Mater constănțeană, profesorul universitar Vasile Nechita exercită în prezent magistratura de conducător de doctorate.

Misia, una vocațională, și-a împlinit-o și și-o împlinește zi de zi prin cuvântul scris și vorbit și nu numai omiletic. Pledoaria sa harică a vizat mai cu seamă perpetuarea credinței străbune. A publicat sute de articole, a semnat zeci de cărți, a stat de vorbă cu oamenii, deschizându-le orizonturile Ortodoxiei, în România și Basarabia. Prin scrisul său a cinstit și a oferit drept pildă sacrificiul preoților pătimitori în temnițele comuniste, martiri ai Ortodoxiei, ce merită reverența și neuitarea. În 2008, când rostuise 55 de ani, părintele Vasile Nechita a marcat acea vârstă a împerecherii cifrei 5 cu o carte ce tălmăcea un crezământ testamentar, „Biserica mărturisitoare în zeghe”. Prin acea bucoavnă Sfinția Sa plătea o datorie, aceea de a nu-i uita pe cei care n-au precupețit nici viața spre a salva Biserica neamului de prigoana roșie. În acest tom, ce a fost substanță a dezbaterilor la cursurile sale de masterat, părintele Vasile Nechita prezintă pildele de mărturisire întrupate de doi preoți ieșeni, Vasile Lazăr și Ioan Herea, închişi în temnițele comuniste pentru dreapta lor credință şi pentru ridicarea împotriva samavolniciilor regimului ateu, cum au fost dărâmările de biserici. Părintele Vasile Nechita situează exemplul acestor doi preoţi martiri în contextul acelei „generații eroice”, cum o numește Patriarhul Teoctist, autorul prefeței cărții, scrisă în ultima vară a vieții sale, cea a anului 2007. Patriarhul, rămas până la cel din urmă ceas al vieții călugărul de la Sihăstria Voronei, îndeamnă la neuitarea faptelor cele jertfelnice ale acestor preoți. „N-­aș vrea să spun lucruri mari. Însă mă simt obligat să mărturisesc: Toți preoţii care au suferit în închisori, ca și cei care şi-au făcut datoria cu prisosință în acei ani de grea încercare, ne-au dat puterea să ne împlinim responsabilitățile în care Hristos ne-a chemat.”

Părintele Vasile Nechita, care în această primăvară a intrat în rândul septuagenarilor, este el însuși un mărturisitor smerit. Așa mi s-a înfățișat de când îl știu în cumințenie și devoțiune, ca dăruit slujitor la Biserica „Sfântul Andrei” a Iașilor, de care s-a grijit ca de un odor, în mediul academic, în cetate, ca om al acesteia și al țării, gata în orice clipă să se pună în slujba credincioșilor și a discipolilor lui. Un adevărat „iconar de suflet”, cum inspirat se zugrăvește pe coperta uneia din cărțile sale de la inimă. Un cărturar și slujitor, ce-ți pare a fi unul din acei oameni ai pământului de pe ulițele așezărilor din valea mirifică a Șomuzului Mare.