Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Smerenia poruncii lui Hristos
Avva Daniel, prezent în Patericul egiptean cu opt scurte povestiri, a rămas în amintirea generaţiilor de călugări ce i-au urmat nu atât prin propriile sale cuvinte şi ziceri, cât prin relatările despre faptele unor alţi monahi îmbunătăţiţi, mai cu seamă despre avva Arsenie, a cărui tradiţie spirituală o duce mai departe. A treia apoftegmă despre avva Daniel este o scurtă povestire ce are în centru o minune: eliberarea unei fete de sub tirania demonică. Felul în care se face această minune este unul paradigmatic, reprezentativ pentru maniera de raportare la miracol a Părinţilor pustiei. Pe scurt, fata este fiica unui dregător, care era prieten cu un călugăr şi în mod firesc îi cere ajutorul. Acela îl avertizează că anahoreţii sunt singurii care pot să-i vindece fiica, dar nu o vor face pentru ca să nu fie ispitiţi de mândria care poate veni odată cu orice realizare ieşită din comun. Prin urmare, pun la cale un mic şiretlic, care văzut în ansamblu are aerul unui ritual ce se desfăşoară în jurul minunii şi pregăteşte cadrul în care smerenia rămâne neatinsă. Concret, tatăl fetei merge la călugării care îşi vindeau rucodelia, rezultatul muncii lor, în piaţă. Cumpără de la ei şi apoi îi determină să meargă acasă pentru a căra marfa şi a lua banii. Acolo fata îndrăcită se repede şi dă o palmă călugărului care, fidel poruncii lui Hristos, întoarce şi celălalt obraz. Atunci demonul strigă: „Ce silă! Porunca lui Iisus m-a gonit!“ În clipa aceea femeia s-a vindecat. Concluzia bătrânilor a fost că „de obicei trufia diavolului cade prin smerenia poruncii lui Hristos“.
Se poate observa cu destulă uşurinţă o anumită rezistenţă în faţa minunii de-a lungul apoftegmelor din Pateric, cu toată că sunt şi unii bătrîni harismatici pentru care miracolul este o realitate cotidiană. În general însă, Părinţii pustiei refuză „pentru smerenie“ să ceară lui Dumnezeu vindecări, învieri ori izgoniri de demoni. Şi totuşi, în anumite momente, simpla lor prezenţă ori cuvântul lor lucrează toate cele de mai sus. Un astfel de caz este şi cel povestit de avva Daniel. Smerenia este marea virtute a asceţilor, care de această dată se dovedeşte mai mult decât o simplă condiţie a minunii. Smerenia este ea însăşi o minune restauratoare: reface întreg chipul lui Dumnezeu în om şi actualizează, face lucrătoare toate făgăduinţele Domnului, inclusiv puterea asupra duhurilor necurate (cf. Mt 10, 1).
Smerenia se dobândeşte prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, care este sursa teologiei Părinţilor pustiei. Hristos este prezent şi Se descoperă în poruncile Sale atunci când sunt împlinite. Părintele Sofronie Saharov spune că dacă la început luăm poruncile Domnului ca pe nişte principii pentru vieţuirea noastră, mai apoi cunoaştem că „ele purced de la Atotţiitorul Dumnezeu, ca Descoperire despre Sine Însuşi (...). Ele ne pun faţă către Faţă cu Dumnezeul Absolut, şi ele însele poartă acest Absolut“. Cel care împlineşte poruncile Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi se umple de viaţa Lui. Şi viaţa aceasta iradiază. În istorisirea avvei Daniel vedem cum simpla împlinire a poruncii Domnului are efect vindecător nu doar pentru cel care o practică, ci şi pentru cei de lângă el. Simpla prezenţă a sfântului rânduieşte lumea întreagă. De aceea asceţii vorbesc despre faptul că desăvârşirea personală are rezonanţă în întreaga zidire a lui Dumnezeu. Iar temelia acestei înduhovniciri restauratoare este „smerenia poruncii lui Hristos“ prin care cade „trufia diavolului“.