Smerenia şi slujirea, răsplătite de Dumnezeu

Într-un veac zbuciumat, cu lupte şi frământări cunoscute, în sânul unei familii de greci din Silivria Traciei, nu departe de Constantinopol, strălucita cetate de altădată, s-a născut în anul 1846 viitorul Sfânt Nectarie, vindecătorul de boli (taumaturgul) şi făcătorul de minuni.

A plecat timpuriu din casa părinţilor săi, oameni modeşti dar deosebit de evlavioşi, care au dăruit celor şapte copii lucrul cel mai de preţ: bogăţia credinţei celei adevărate şi educaţia de a fi de folos altora, într-o lume din ce în ce mai egoistă, aflată cu fiecare zi ce trece tot mai departe de cuvintele Evangheliei şi de trăirea cu şi în Hristos.

Deşi au trăit la o distanţă în timp de aproximativ 800 de ani, observăm în viaţa minunatului Nectarie câteva similitudini cu Sfânta Preacuvioasă şi mult milostiva Parascheva.

În primul rând obârşia din aceleaşi locuri - Epivata, pe malul Mării Marmara, şi Silivria, în apropierea aceleiaşi mări. Menţionăm apoi dorul după desăvârşire, manifestat timpuriu în ambele cazuri, plecarea departe de casa părintească, purtându-L pe Dumnezeu în suflet şi aceeaşi smerenie care îl înalţă pe om până aproape de Cel Preaînalt.

Dacă Sfânta Parascheva a părăsit în mod liber bogăţia şi a vieţuit apoi în sărăcie pentru a primi cunună neveştejită şi răsplată veşnică, Sfântul Nectarie a trudit din greu, încă din copilărie, aflând, cu ajutor de sus, modalitatea de a se hrăni şi mai apoi de a studia Teologia, Ştiinţa ştiinţelor şi Taina Tainelor.

Părăsind Silivria la 14 ani, Anastasie (cum se numea din Sfântul Botez) a lucrat ca ucenic al unui negustor din Constantinopol, învrednicindu-se, încă de atunci, de mari descoperiri şi daruri dumnezeieşti. Şase ani mai târziu, insuflat de Duhul Sfânt, îşi îndreaptă paşii spre insula Hios, unde a fost învăţător şapte ani, până când a aflat calea spre viaţa monahală, ucenicind la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul (†1905) şi devenind călugăr la 7 noiembrie 1876, sub numele Lazăr. La hirotonia întru ierodiacon i-a fost schimbat din nou numele, primindu-l pe acela de Nectarie, care avea să fie cunoscut, mai târziu, până la marginile lumii...

Călugărul sărac şi pribeag Nectarie a fost din nou ajutat să-şi îndeplinească vechea dorinţă a studierii Teologiei. Prin bunăvoinţa unor oameni mărinimoşi, între care s-a numărat şi Patriarhul Sofronie al Alexandriei Egiptului, a studiat în Atena, la vestita Şcoală de Teologie, învăţând mai înainte de toate că Dumnezeu este iubire, iar cei care-L iubesc trebuie să trăiască în lumina acestei învăţături.

Chemat la ascultări înalte, ierodiaconul Nectarie pleacă în anul 1886 spre Alexandria Egiptului şi primeşte hirotonia întru ieromonah, apoi rangul de arhimandrit, iar la 15 ianuarie 1889 hirotonia întru arhiereu, cu titlul onorific de Mitropolit al Pentapolei, eparhie aflată sub jurisdicţia celei de a doua Patriarhii, conform Dipticului ortodox.

Omul bun şi ierarhul pilduitor prin cuvânt şi fapte evanghelice s-a întâlnit, din nefericire, cu un păcat prezent întotdeauna în istoria mai îndepărtată ori mai apropiată nouă, şi anume invidia altora. Răuvoitori şi neputincioşi să vadă lumina din viaţa oamenilor şi să preţuiască darurile semenilor, primite de la Dumnezeu cel Preabun şi Atoatedăruitor, chiar ierarhi şi slujitori din Alexandria i-au ţesut intrigi şi scenarii meschine, cu gândul de a-l îndepărta de protectorul şi binefăcătorul de până atunci, bătrânul Patriarh Sofronie. Poate din pricina vârstei înaintate, dar şi a vorbelor care sugerau că Nectarie ar dori să-i ia locul, Patriarhul Sofronie a hotărât la 3 mai 1890 ca episcopul Nectarie să fie eliberat din responsabilităţile ce le avea, iar două luni mai târziu a emis o scrisoare care-l înştiinţa că trebuie să părăsească Egiptul.

Pentru tânărul episcop, care nu împlinise încă 50 de ani, a început vremea încercărilor şi purtarea Crucii până spre Golgota.

Cu aceeaşi valiză pe care o avusese cu patru ani înainte, când trecuse pragul Patriarhiei Alexandriei, în luna august a anului 1890 a părăsit vechea cetate, îndreptându-se spre Atena. Defăimat, ocărât şi prigonit de oameni cu suflet mic, episcopul Nectarie a gustat din paharul umilinţelor, punându-şi nădejdile în Cel Căruia îi slujea şi în Preacurata Sa Maică. Predicator, profesor de seminar şi director al Şcolii teologice Rizarion, Sfântul Nectarie a reuşit să formeze în chip minunat mai mulţi tineri care au ajuns vrednici slujitori ai Sfântului Altar. Nu doar cunoştinţele teologice, cât mai ales trăirea în Hristos i-a făcut pe mulţi să exclame că n-au mai întâlnit un om ca acesta. Pe de altă parte, aprecierile din Alexandria nu conteneau să arate că Nectarie fusese pentru credincioşi "cel mai drag dintre arhierei şi cel dintâi între clerici".

A rămas până la sfârşitul vieţii un pribeag, un călător care nu se gândea decât la Împărăţia lui Dumnezeu. Nimic dintre cele ale lumii acesteia: slava, bogăţia, cinstea, nu i-a putut robi inima. Era un om liber în Hristos, iar bucuriile lui nu se asemănau celor din lumea trecătoare.

Începând cu anul 1904, având ajutorul unor ucenici apropiaţi, a început să construiască în insula Eghina, din apropierea Atenei, o mănăstire închinată Preasfintei Treimi. El însuşi, cu mâinile sale, lucra în grădină, căra piatră şi ajuta muncitorii. La slujbe cânta împreună cu maicile şi era mai degrabă duhovnic, renunţând oarecum la demnitatea şi poziţia episcopală. Ultimii 12 ani ai vieţii i-a petrecut în insula Eghina, într-o mare smerenie şi lucrare isihastă, profund duhovnicească. În vremuri grele şi cu mari lipsuri materiale, Dumnezeu a trimis în multe rânduri ajutor pentru obştea mănăstirii, precum şi pentru cei care băteau la poarta acesteia. Fapte minunate, vindecări miraculoase şi linişte multă a trimis Dumnezeu celor care ajungeau acolo. Elevi seminarişti, pelerini veniţi de departe şi credincioşi bolnavi s-au vindecat după simpla atingere de episcopul exilat ori de hainele pe care le purta. Aveau aceştia o credinţă puternică şi rugăciunea profundă care poate, după cum zice Mântuitorul Hristos, muta şi munţii. Episcopul Nectarie purta întotdeauna pe chip un zâmbet diafan şi o bunătate a inimii, semn clar al darurilor bogate ale Duhului Sfânt.

În ceasurile libere se ruga îndelung, citea şi scria, ori îi povăţuia pe cei care veneau să-i ceară sfatul.

La calomnii şi vorbe grele a răspuns permanent cu bunătate şi cuvinte calde, de părinte. Acesta a fost darul cel mare al vieţii sale greu încercate şi nedreptăţite.

Cei 74 de ani s-au încheiat la 8 noiembrie 1920, în spitalul Areteio din Atena, după o boală grea, de cancer, îndurată fără nici un cuvânt de împotrivire. A fost îngropat la Eghina, în mănăstirea ctitorită de el şi a fost plâns de cei care l-au iubit până la capăt.

Slujirea, iubirea şi smerenia lui au fost răsplătite de Dumnezeu cu o revărsare de minuni întâmplate la mormântul său. Detractorii lui amuţiseră. Din Alexandria Egiptului soseau tardive scrisori de iertare.

Neprietenii lui au plătit preţ greu pentru minciunile şi răutatea lor. Prea târziu şi-au dat seama că au vândut sânge nevinovat. Erau vinovaţi de păcatul greu al trădării. Se comportaseră şi ei asemenea lui Iuda odinioară.

Scoase din mormânt şi aşezate în biserică, osemintele episcopului martir au devenit izvor de vindecări nemaiauzite. Chipul lui a fost văzut aievea în spitale din diferite locuri ale lumii, vindeca bolnavi care aveau diagnostice cutremurătoare şi alina, pe cât se putea, suferinţa oamenilor credincioşi. Spre Eghina soseau scrisori de mulţumire care anunţau minuni peste minuni şi se cereau insistent părticele din sfintele sale oseminte.

Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea Patriarhului Atenagoras (1948-1972), l-a trecut în rândul sfinţilor în anul 1961, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie în fiecare an.

Personal, am ajuns prima dată la Eghina în ianuarie 1995. O pace sfântă trona în cetatea Sfântului Ierarh Nectarie. Sub ploaia rece, florile îşi păstrau frumuseţea în ciuda temperaturilor scăzute, iar o mireasmă dumnezeiască plutea în atmosferă, mai ales dimineaţa şi seara. Era marele dar al proximităţii cu un sfânt minunat. Alături de vechea mănăstire se înălţa noua şi frumoasa catedrală, una dintre cele mai reuşite arhitecturi ale Ortodoxiei de la sfârşitul veacului al XX-lea.

N-am înţeles de ce unii bucureşteni (şi români în general) au lucrat subversiv, în felurite moduri, pentru a împiedica ridicarea unei mult dorite şi trebuincioase Catedrale în cetatea Bucureştilor, în timp ce puţinii locuitori ai unei mici insule (Eghina) împreună cu alţi binefăcători de departe au ridicat acolo, între apele mării, măreţ lăcaş Preasfintei Treimi şi smeritului ierarh Nectarie.

Este, de bună seamă, darul lui Dumnezeu pentru mijlocirile Sfântului Nectarie, dar este şi răspunsul, evlavia şi bunăvoinţa oamenilor la multele minuni săvârşite prin rugăciunile ierarhului.

Dumnezeu a rânduit, în marea Sa bunătate, să-l întâlnesc pe evlaviosul Mitropolit Ierotei al Eghinei, pelerin prin Moldova, dar şi pe urmaşul său în scaun, Mitropolitul Efrem, cel care a adus în pelerinaj moaştele Sfântului Nectarie în România, în anul 2006 la Iaşi şi în 2012 la Bucureşti.

Sfântul Nectarie, model al îndelungatei răbdări, al smereniei şi iubirii adevărate, ne îndeamnă pe toţi să-i urmăm exemplul.

Vorbele spuse pe la colţuri şi răutatea oamenilor nu mai constituie fapte izolate. Sunt astăzi, din păcate, generalizate în lumea noastră.

Ierarhul de la Eghina, născut în Silivria şi vremelnic slujitor la Alexandria Egiptului, se bucură de o evlavie rar întâlnită. Lumea întreagă, Elada, Europa, ţinuturile de dincolo de Ocean, îl cinsteşte pe episcopul smerit şi purtător de grele umilinţe pe care le-a îndurat fără împotrivire.

Când a rămas pentru o săptămână la Bucureşti, pe Dealul Patriarhiei, oamenii spuneau: "Mare bucurie ne-a făcut Sfântul Nectarie venind la noi" (Mărturii despre dărnicia harului vindecător al Sfântului Nectarie).

Rugăciunile sale bineprimite înaintea lui Dumnezeu constituie bucuriile şi nădejdile că vom învăţa din trăirea pilduitoare a unui mare ierarh, încercat şi bucuros în acelaşi timp că I-a slujit Mai-Marelui Păstorilor.