Smerenie și discernământ la Macarie Egipteanul

Lumea duhovnicească este contraintuitivă. La fel ca universul subatomic, scapă cu totul de sub incidența simțurilor și se cere judecată după alte reguli. Despre Avva Macarie Egipteanul se spunea că, „dacă vreun frate se apropia de el cu teamă, ca de un bătrân mare și sfânt, nici nu-i vorbea. Dacă însă vreun frate îi zicea cu dispreț: «Avva, când erai cămilar și furai salpetru ca să-l vinzi, paznicii nu te băteau?», aceluia îi răspundea cu bucurie, dacă-l întreba ceva”.

În general încercăm să câștigăm bunăvoința celor cu care vrem să vorbim. O facem arătându-le aprecierea noastră. În cazul părinților duhovniceşti, vrem să știe cât de sensibili suntem la înțelegerea și înțelepciunea lor. O strategie de tipul acesta găsim chiar la Sfântul Apostol Pavel, în celebra lui cuvântare adresată grecilor în Areopag. Acolo începe prin a le spune că apreciază faptul că au făcut un altar zeului necunoscut, despre care el urma să le vorbească. Ba mai mult, Macarie însuși, cu altă ocazie, când se întâlnește cu un preot păgân care fusese admonestat de ucenicul său și cu care intrase în conflict, începe prin a-l lăuda și a-l binecuvânta. Binecuvântarea aceasta este, de fapt, calea de acces înspre inima preotului păgân, care în cele din urmă se convertește. Ce ne spun cele două apoftegme, dacă le punem față în față? Este Macarie inconsecvent? Cere altora să procedeze altfel decât el însuși o face?

Cred că răspunsul ține mai degrabă de virtutea nesistematizabilă a discernământului. O calitate pe care o putem doar recunoaște, dar care este atât de personală, încât e imposibil de făcut un îndreptar al discernământului. Avva Macarie este realist în aprecierea sa. Nu vrea nici o clipă să își construiască un profil de mare bătrân, nu vrea să îmbrace o haină prea mare. Este incomodat de sfiala nejustificată în fața lui. De fapt, înțelege că cel care vine în fața lui nu îl privește pe el, ci mai degrabă o proiecție a sa, o imagine ideală, ce nu are totală întrupare în realitate. De aceea preferă să fie abordat cu mult curaj, ca un om cât se poate de normal, cu un trecut de care nu vrea să uite și să îl așeze în spatele unei perdele groase. Trecutul nostru e viu și ne însoțește mereu. Îl răscumpărăm, îl subțiem, îl vindecăm sau, dimpotrivă, îl transformăm într-o povară tot mai grea cu fiecare din acțiunile noastre. Dar de dispărut, el nu dispare cu totul. De aceea creștinismul este mereu întrupat în timp și în istorie. În plan personal, întruparea se face mereu într-o biografie, cu bune și cu rele.

În orice context, Avva Macarie se bucură să își amintească de trecutul său, pentru care face pocăință. E forma lui cea mai concretă de asumare a propriei realități. E ceea ce ne spune implicit: să ne privim trecutul cu bărbăție, pentru că harul Domnului lucrează doar cu adevărul.

Explicit însă, Avva Macarie ne spune altceva. Ne spune să-i cinstim și să fim plini de considerație față de toți cei pe care îi întâlnim, așa cum face el cu preotul păgân. Când cineva îl abordează pe el, Macarie se simte același cămilar de oarecând. Dar fiecare dintre cei care îl întâlnesc văd în el marele bătrân, ascetul sfânt plin de discernământ și bunătate.