Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Şoapte
Ne găsim un punct de vedere şi o poziţie faţă de lume şi în funcţie de simţuri. Fie că dăm întâietate văzului (statistica spune că majoritatea dintre noi), auzului, tactului, mirosului, gustului sau kinesteziei, caleidoscopul senzaţiilor ne e una din binecuvântări şi, deşi trece pe neobservate drept echipament minim - trusă pentru supravieţuire, dă de fapt o tentă individuală felului cum trăim dimensiunile spaţiului şi timpului ce ni s-au dat. Fără a fi neapărat tipul auditiv - atingerea mi se pare de o poezie mult mai subtilă, căci mult mai aproape de adevăr, prin însuşi caracterul său frust, imposibil de trucat, de cosmetizat -, e suficient să acord puţină atenţie Aerului ca să-i sesizez nuanţe în dinamica şi, rareori, statica sa, pe un continuum imaginar având la un capăt zgomotul şi la celălalt liniştea.
O pelerină volatilă de alb dansând liniştitor estompează, dacă mă uit pe fereastră, tumultul furnicarului unde ne întâmplăm milioane de suflete: cad deja primii fulgi şi peste Bucureşti. Un oraş definit în fel şi chip, dar care pentru mine e nu atât oraşul zgomotelor, cât... oraşul-zgomot. Nu vreau să mă refer aici la nota lipsei de civilizaţie care te izbeşte în spaţiile publice. E un loc comun că hărmălaia, gălăgia au ajuns să fie la ele acasă oriunde. Sunt, nu-i aşa, vocea străzii. Şi câteodată ne prefacem surzi, ne înfundăm în urechi tampoane de gânduri, amintiri, hoinăreli pe drumuri niciodată umblate: doar, doar nu om mai auzi. Numai că pe dedesubt nimic nu trece neobservat - nimic nu rămâne fără urmări în viaţa psihică. Şi uite-aşa ajungem să vârâm strada, pe nesimţite, în casă. Nici asupra acestui aspect nu insist acum. Mă gândesc doar, fiindcă tot e Postul Crăciunului, la penitenţe autoimpuse sau primite ca ascultare de adevăraţi trăitori în Duh, de la care şi noi, ceilalţi, avem, nefericiţii - dar le cam avem degeaba -, mărturii. Mă gândesc la exerciţiul renunţării la cuvintele fără rost, unul dintre lucrurile aparent banale dar în fond atât de dificile: parcă prea vorbim multe şi nimic, parcă prea suntem pricepuţi la toate şi avem replică la orice. Sau, încă mai complicat, la cel al modelării tonului vocii: parcă prea ţipăm, parcă prea ne îmbulzim să ne facem auziţi cu tot dinadinsul, parcă prea ne opintim să fim "vocali" de dragul vocalizelor. Ocupaţi, prea ocupaţi cu te miri ce, ne furăm singuri căciula şi, când e să comunicăm, chipurile, ne trezim că degeaba evoluarăm o specie mai sus, de vreme ce ştim să urlăm, să ţipăm, să răcnim, să cotcodăcim, să icnim mai abitir decât patrupede sau înaripate. Nu mai luăm în seamă modelele de altceva, pedagogia şoaptei e depăşită pentru noi, lipsiţi de o elementară estetică vocală. Când am spus ultima dată ceva în şoaptă? E o întrebare la care merită să ne răspundem, din când în când... Poate că ne-am temut să nu rănim cândva un înger şi am coborât tonul vocii. Poate că am murmurat un fragment de rugăciune înainte de a ni se închide pleoapele obosite. Poate că ne-am jenat că arătăm cu degetul paiul din ochiul... departelui, că dacă ne-ar fi aproape. ne-am vedea bârna din ochiul nostru. În sfârşit, poate că în vreun context nu am putut să rămânem muţi de uimire şi am simţit nevoia să articulăm totuşi o idee, chiar dacă scăzându-i puţin intensitatea învelişului sonor. Dacă ne aducem aminte de ceva de acest gen fără prea mare efort, suntem salvaţi. Dacă nu, putem să punem "început bun" şi, măcar pentru câteva clipe, să nu mai fim zgomotoşi, ca să ne mai coborâm puţin pragurile sensibilităţii...
.jpg)
