Socio-culturalizarea creştină

"Secole de lupte şi efort supraomenesc vor fi necesare pentru a trece dincolo de elenism, prin eliberarea lui de propriile legături naturale şi de închistările sale etnice şi culturale, înainte ca el să devină, în sfârşit, o expresie universală a adevărului creştin." Aceste cuvinte oarecum profetice aparţin unuia dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi ai secolului al XX-lea: Vladimir Lossky. Cu toate că prezintă lucrurile într-o postură negativistă, Lossky are dreptate: elenismul cultural este în continuare adversarul din umbră al creştinismului.

Deşi trăim într-o societate alcătuită preponderent din creştini practicanţi, acest fapt nu asigură o respectare întocmai a principiilor de bază creştine. Consumismul, libertatea neînfrânată sau concurenţa agresivă sunt mult mai căutate şi respectate decât poruncile evanghelice. Cu toate acestea, vorbim deseori despre moştenirea culturală şi socială a Părinţilor Bisericii, poate că fără a reuşi să arătăm prin ce se manifestă ea în mod concret în realitate. Este o discrepanţă majoră în discursul multor personalităţi ale vremii, care se expune prin ridicarea în slăvi a culturii antice greceşti sau a literaturii existente la acea vreme şi eludarea în mod voit a culturii creştine. Creştinismul este privit drept o continuare, deseori nu prea fericită, a filosofiei greceşti.

Cât de eronată este această părere o demonstrează cu prisosinţă istoria culturii în sine, dar amănuntele legate de date şi opere nu prea îi conving pe interlocutorii moderni. Ei tânjesc mai mult după o libertate neîngăduită de gândire strecurată între imaginar şi stil. Din păcate, imaginaţia, chiar dacă se dovedeşte creativă în anumite privinţe, nu poate ţine loc realităţii, iar stilul nu te poate hrăni atunci când opera este mediocră. Accentul enorm pus pe culturalizare şi socializare tinde să treacă deseori cu vederea impactul şi roadele creştinismului. Ultimii 2000 de ani nu ne interesează decât dacă discutăm de picturile renascentiste, curentele poetice moderne sau greşeala împăratului Justinian I înfăptuită odată cu închiderea Academiei întemeiate de Platon. Creştinismul este un subiect în faţa căruia mulţi pretinşi oameni de cultură moderni roşesc. Se feresc să-l condamne pe faţă pentru a nu fi târâţi în vreo polemică neavenită, dar trec subtil sub tăcere extraordinara misiune a acestuia.

Cu multă durere constatăm că unii oftează încă după păgânismul de atunci. Apolo şi Dyonisos sunt mult mai căutaţi drept subiecte de conversaţie decât Mântuitorul Hristos. După două milenii de creştinism, se consideră că Părinţii au discutat suficient, iar fenomenul nu mai merită luat în seamă. Schimbarea de paradigmă pe care filosofia creştină a produs-o în mediul antic este considerată o ipoteză răsuflată. Fără îndoială, afirmă corifeii moderni, filosofia creştină nu ar fi existat fără mediul grecesc. De parcă Hristos avea nevoie de concluziile aristotelice sau scrierile platoniciene pentru a mântui lumea. De aceea, părintele G. Florovsky are dreptate să afirme: "Cultura antică s-a dovedit îndestul de elastică pentru a accepta o "transfigurare" interioară… Creştinii au dovedit că a fost posibil să redirecţioneze procesul cultural, fără a cădea într-o stare preculturală, să restructureze ţesătura culturală într-un spirit nou. Acelaşi proces, descris în diverse chipuri ca "elenizarea creştinismului", poate fi conceput ca o "încreştinare a elenismului".

Este, însă, greu să poţi aduce un asemenea argument astăzi, pentru că mulţi oameni încă se mai consideră demni urmaşi ai filosofiei greceşti, fără a ţine seama că ei sunt în primul rând creştini. Nu putem anticipa până când va continua această situaţie umilitoare, deoarece orice schimbare implică în mod esenţial adoptarea unei identităţi ferme: creştin sau precreştin? În definitiv, nu poţi sluji decât ceea ce iubeşti, iar dacă Hristos nu locuieşte în inima ta… nu mai ocupă locul necesar în tine însuţi.