Solidaritate şi sărăcie

Recent, capul de afiş al presei internaţionale atât economice cât şi generale a fost ocupat de situaţia Greciei. O ţară europeană, membră a Uniunii monetare, care a renunţat la propria monedă pentru euro, dar care riscă inimaginabilul, posibilitatea de a intra în incapacitate de plată a datoriei externe, datorie care depăşeşte cu mult (peste dublul sumei admise) limitele impuse de UE pentru statele care participă la moneda euro.

Este o situaţie inedită de la intrarea în vigoare a monedei euro şi, ca orice situaţie inedită, a generat deja diverse reacţii neaşteptate. Au fost dintre cei care au sugerat ieşirea Greciei din zona euro, abandonarea monedei unice şi alte măsuri care mai de care mai surprinzătoare pentru cei care credeau acum un an că euro este poate cel mai mare câştigător al crizei financiare globale şi că în scurt timp va înlocui dolarul ca monedă forte a lumii.

În ceea ce priveşte răspunsul la această criză, s-au format două mari direcţii, o tabără responsabilă şi grijulie faţă de viitorul monedei comune, care propune ca Grecia să fie mai întâi ajutată să iasă din acest coşmar financiar, în aşa fel încât moneda euro pe ansamblu să nu aibă de suferit, chiar dacă asta înseamnă să li se treacă cu vederea încă o dată grecilor erorile de management financiar şi disciplina financiară extrem de laxă, ca să nu spunem aproape inexistentă, şi o altă tabără, care doreşte mai întâi pedepsirea exemplară a Greciei pentru nesăbuinţa ei şi abia după aceea rezolvarea problemei.

În ambele cazuri, Grecia trebuie ajutată, pentru că riscul căderii ei este sistemic, analiştii se tem că ar urma Portugalia, Irlanda, Spania şi chiar Italia dacă hemoragia greacă nu va fi oprită la timp.

Şi aici intervine chestiunea surprinzătoare pentru România, pentru că şi noi va trebui să participăm la salvarea Greciei, pentru că şi noi suntem membri UE şi, ca atare, va trebui să ne asumăm toate obligaţiile de a fi membri, inclusiv obligaţia de solidaritate. Potrivit uneia dintre estimări, României i-ar reveni o parte de 640 de milioane de euro din cei aproximativ 35-40 de miliarde pe care grecii ar trebui să îi primească pentru a evita dezastrul.

Problema este că România însăşi are nevoie de bani, şi chiar primeşte bani, de la FMI şi de la UE, pentru că nici ea nu stă chiar bine la capitolul deficit bugetar, sigur, grecii au un deficit dublu faţă de noi, dar şi noi avem un deficit dublu faţă de limita impusă de tratatele europene. În următoarele săptămâni, România ar trebui să primească şi ea la rândul ei un miliard de euro de la UE. Din care, dacă scenariul respectiv va fi pus în aplicare, ar trebui să dea înapoi două treimi pentru salvarea Greciei.

Probabil că nu se va ajunge aici, dar suntem puşi în situaţia de a fi generoşi cu un vecin şi partener care trebuie salvat deşi a ajuns în situaţia critică din propria vină. România are un lung trecut al solidarităţii faţă de greci, mai ales pe linie bisericească, domnitorii români fiind principalii „sponsori“ ai aşezămintelor bisericeşti greceşti din perioada Imperiului Otoman. Dar pe atunci situaţia era oarecum diferită, noi eram liberi, ei ocupaţi, noi eram bogaţi (relativ), ei erau foarte săraci, cu toate astea eram fraţi întru Hristos şi era creştineşte să ajuţi un frate în nevoie. Acum unele lucruri s-au schimbat, Grecia este independentă şi până mai ieri o consideram şi mult mai prosperă decât România.

Acum că noi suntem „mai“ săraci, parcă nu prea ne vine să îi ajutăm pe cei „aparent“ mai bogaţi dintre noi, parcă am vrea să o păţească şi ei. Nu e deloc creştinesc acest sentiment, deşi e foarte românesc. Trebuie să depăşim acest nivel de „capra vecinului“ dacă vrem să facem parte dintr-o familie cum este cea europeană, iar cel mai autentic test al solidarităţii dintr-o familie este tocmai cel în care îl ajuţi nu pe cel care suferă nevinovat ci tocmai pe cel care a pierdut din pricina propriilor greşeli, chiar dacă eşti sau ai fost într-o situaţie mai proastă decât era el pe vremuri. Mai ales când tu însuţi ai conştiinţa că eşti vinovat de aceleaşi lucruri şi că la rândul tău poţi cădea oricând. Lecţia Greciei este un avertisment pentru noi, dar şi un prilej de a ne testa solidaritatea şi limitele, de a înţelege şi de a ajuta la nevoie un partener atât de asemănător, dar şi atât de vinovat.