Soluţia binelui

Citesc din Jurnalul metafizic al lui Grigore Popa, autor din generaţia lui Mircea Eliade, dar puţin recuperat de noi - doar Nicolae Florescu a făcut ceva pentru memoria distinsului intelectual - următoarele rânduri: "Mila nu ne umileşte, ci ne înalţă. Iată ce n-au înţeles Nietzsche şi epigonii săi. El susţinea că morala creştină este o morală de sclavi fiindcă se întemeiază pe virtutea milei. El nu a înţeles că mila îl poate îndumnezei pe om după cum a înomenit pe Dumnezeu. Teoria supraomului ne apare ca o fantasmă a tenebrelor în comparaţie cu etica îndumnezeirii omului prin milă şi dragoste... Şi acum putem măsura cu toată liniştea diferenţa dintre milă şi ironie. Ironia ţine de soarta vremelnică a omului, iar mila e viaţa fără de moarte a lui Dumnezeu. Ironia este imanenţă pură, mila este transcendenţă edificatoare... Mila este fiica cerului printre bucatele pământului."

Asemenea rânduri, printre altele, ne ajută să înţelegem că filosofia, cu toate pretenţiile ei de iubire de înţelepciune, sfârşeşte mai devreme sau mai târziu într-o fundătură. Idealismul clasic german, ducând până la ultimele consecinţe individualismul gotic, s-a prăbuşit în materialismul marxist şi în tragismul nietzschean de care vorbeşte şi autorul nostru. În secolul XX doar Heidegger a putut să salveze înalta tradiţie de gândire a ţării sale şi a întregii Europe Occidentale, ducându-se în răspăr spre presocratici şi regăsind orizontul Fiinţei originare. Dar în momentele de maximă criză, când simţi că gândul nu-ţi mai e de nici un folos în sensul în care nu se mai oglindeşte în viaţa pe care o duci şi deci nu o mai împlineşte, trecerea spre religie sau măcar spre religiozitate este absolut necesară.

Am învăţat de exemplu în şcoală că în Evul Mediu filosofia era ancilla theologiae. Ni se spunea aceasta ca ne întristăm faţă de situaţia dezonorantă, în care, vai, era pe atunci pusă filosofia. Dar tristeţea adevărată am cunoscut-o în momentul în care am văzut la ce a dus emanciparea filosofiei. De fapt, nu e vorba de nici o emancipare, ci dimpotrivă de o fundătură sau de un blocaj. Nu mai putem să gândim creator fiindcă viaţa noastră a ajuns fatal separată de gândire. De aceea, cuvintele citate ale lui Grigore Popa sunt ca un balsam. În momente de criză, de gândire sterilă şi narcisiacă, doar mila în sens de pogorământ, de aplecare asupra celor abandonaţi, - şi nu e toată lumea acum marele abandonat? -, poate fi soluţia pentru a ieşi tocmai din ghearele şi colţii filosofiei. Până ce crucea se va transforma în heruvim şi se va duce la cer, prin crăpăturile lemnului ei mai ţâşnesc lacrimi pentru cei vii, dar care nu mai pot plânge, pentru cei care au murit şi au nevoie de sprijinul nostru, dar şi pentru cei încă nenăscuţi şi nu ştiu unde vin. Un picur de bunătate, spus pe şleau poate mântui abisuri de inteligenţă. Ceea ce lipseşte lumii acum nu este atât credinţa, în numele căreia, paradoxal, unii dintre noi fac cele mai îndrăzneţe acrobaţii, ci bunătatea. Dacă vrei să progresezi spiritual doar prin forţa minţii, fii sigur că nu vei găsi drumul adevărat. La credinţă ca virtute transformatoare se poate ajunge prin puţinul de bunătate risipit acum în noianul lumii. Chiar dacă nu se vede, omul bun urcă, exact invers omul inteligent, mai devreme sau mai târziu se rătăceşte. E doar un motociclist care se învârte la zidul morţii, totuna cu propriul creier.