Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Soluţia comunitară
În încercarea de a supravieţui unei lumi în care nu se mai regăseau, creştinii primelor veacuri au format comunităţi distincte în care încercau să trăiască după altă rânduială decât cei din lume. Cu toate acestea, ei nu au părăsit cetăţile în care locuiau sau slujbele pe care le aveau, ci au continuat să vieţuiască în lume. Cu timpul, ei au reuşit să schimbe lumea transformând lumea păgână într-o lume creştină.
Acum noi trăim în oglinda acelor timpuri, lumea creştină se dezintegrează sub presiunea secularizării şi viaţa creştină se enclavizează, societatea ca întreg nu mai participă la rânduiala vieţii creştineşti şi atunci s-a născut ideea recreerii unor comunităţi mai mici în care oamenii să poată să trăiască după rânduiala Bisericii, rămânând totuşi în lume. Acest tip de comunitate nu este o comunitate de tip monahal, care este pur voluntară şi presupune renunţarea la traiul în lume, ci are felul său specific de a fi, oarecum semivoluntar, deoarece este pe de-o parte voluntară, membrii ei vor să trăiască într-un anumit fel, şi pe de altă parte, depinde de locul în care se află membrii ei. Călugării se pot duce la liniştire acolo unde este linişte, mirenii uneori pot, alteori nu pot să plece din oraşele sau satele în care s-au născut sau lucrează. A forma o comunitate în acest fel este mai dificil decât poate părea la prima vedere de vreme ce depinzi de oamenii locului cu care se poate să nu ai neapărat legături sau afinităţi prea strânse. Teoretic, nu ar trebui să fie nici o problemă de vreme ce Hristos este pretutindeni, iar viaţa creştină presupune o frăţie întru Hristos indiferent de diferenţele de opinii personale sau de afinităţi, rang, stare economică, educaţie. În practică însă, este destul de dificil să treci peste aceste diferenţe, dacă nu ai o iubire fierbinte pentru Hristos şi faţă de aproapele. Aşa încât au luat naştere comunităţi din ce în ce mai particularizate, în care afinităţile personale joacă un rol destul de mare. Problema cu aceste comunităţi este că tind să se depărteze de ţinta lor iniţială, viaţa întru Hristos şi după rânduiala Bisericii şi riscă să recreeze starea de dezbinare a lumii la nivelul lor. Cu alte cuvinte deşi fug de duhul lumii ajung să fie făcute tot în duhul lumii. Comunitatea în sine nu este o soluţie universală la problema universală a secularizării şi globalizării. Sunt mulţi cei care propun această soluţie lumii noastre, dar ce înţeleg ei prin comunitate este doar o adunare după afinităţi şi interese, în care e mai simplu să trăieşti pentru că e mai simplu să te pui de acord cu ceilalţi. O asemenea comunitate nu este decât o posibilă soluţie la problema armonizării intereselor particulare în vederea unui bine comun. Asemenea comunităţi se bazează pe ceva extrem de volatil: părerile şi preferinţele personale. Astfel ele sunt supuse aceloraşi dezbinări la care este supusă societatea ca întreg. Doar formând o comunitate nu vom rezolva problema fundamentală, aceea de a trăi în duhul Bisericii. Soluţia unei vieţi creştine nu este creaţia unor comunităţi foarte particularizate, în care să ne fie uşor să trăim cu cei asemănători nouă, nu numai întru Hristos, ci şi ca fire, educaţie sau preocupări, ci încercarea de a crea o comunitate deschisă tuturor celor care îl iubesc pe Hristos şi vor să trăiască împreună creştineşte. Esenţa comunităţii creştine este iubirea lui Hristos şi mărturisirea Adevărului prin propriul mod de viaţă. Ca urmare orice comunitate creştină are vocaţie universală şi nu poate fi particulară. De aceea enclavizarea nu va duce nicăieri, fiind de fapt o falsă soluţie. Retragerea în particular nu numai că este ineficientă, dar contrazice însuşi duhul Bisericii lui Hristos, care nu este o Biserică particulară, ci una universală. Nu organizarea este esenţială aici, ci iubirea lui Hristos, pentru că ea conţine în sine principiile organizării proprii. Ceea ce trebuie făcut este să urmăm exemplul primelor comunităţi creştine, care prin râvna lor au reuşit să transforme creştinismul dintr-o sectă iudaică obscură, cum o numeau în batjocură romanii, într-o Biserică universală şi drept-slăvitoare care stă la baza întregii noastre civilizaţii.