Soluţia crizei sau despre minciuna salvării în lume

Planul Paulson conceput de Statele Unite pentru ieşirea din criza actuală, care-a zguduit fruntariile celei mai puternice societăţi din lume (chestiune la care ne-am referit în materialul nostru din numărul de lunea trecută al „Ziarului Lumina“), prevede 700 de miliarde de dolari pentru injecţia financiară a bolnavului. Statul îşi asumă criza şi caută o rezolvare după binecunoscuta schemă keynesistă: injecţia financiară. Măsurile însoţitoare: asanarea portofoliilor financiare (scoaterea activelor toxice), adoptarea unui sistem de licitaţii prin stabilirea unui preţ de echilibru (între preţul minim şi cel maxim), răscumpărarea finală. În vederea aceluiaşi mare specialist, prof. Gh. Dolgu (secretarul de stat al Trezoreriei SUA), planul Paulson aplică un tip de operaţiune darwinistă sub convingerea eficacităţii selecţiei naturale cu tot ceea ce decurge de aici. Ne dăm seama că filosofia planului Paulson este una imanentist-finanţistă, perpetuând într-altfel încrederea în lada de fier a puternicilor lumii şi deci în potenţele intrinseci ale banului, ceea ce trădează un subtext idolatru (banul se vindecă singur, ni se sugerează, are adică mecanisme proprii de reechilibrare a sistemului şi a lumii dezechilibrate de maladiile unui sistem fondat pe încrederea oarbă în magia banilor, a unui zeu nutrit de amăgirea tuturora, de anarhie şi dictatură financiară).

„Bogaţii săraci“

Să examinăm, totuşi, latura omenească a sistemului. În miezul crizei unui sistem de acest tip, subînţelegem că ceea ce se prăbuşeşte mai întâi este încrederea, ceea ce înseamnă că s-a rupt cercul magiei banului: zeul a căzut răpus de neputinţele sale intrinseci de îndată ce nu mai este hrănit de oarba idolatrie a popoarelor. „Preoţii“ lăzii de fier se ascund, adoptă strategii represive, „zeul“ se mânie şi reprimă. În atari momente, lumea află adevărul: zeul acesta nu iubeşte oamenii, îi amăgeşte, îi minte, promiţându-le o fericire iluzorie, procurată pe calea etalării mincinoase ale unor profituri care nu provin nici din valorificarea muncii directe, nici din cea a muncii tezaurizate, numită capital, a capitalului sănătos, nu a celui speculativ, de pradă, dobândit prin lăcomie şi furt, prin tehnicile perverse ale exploatării care suprimă omul şi popoarele în numele eficienţei, a dreptului celui mai puternic de a-l elimina pe cel mai slab, cei slabi fiind deopotrivă firme, corporaţii, economii, popoare chiar. Consecinţa imediată a unor atari crize constă în apariţia „bogaţilor săraci“, cum îi carac-terizează unul dintre bogaţii ţării noastre, adică a celor care, crezând în bani, au căzut cu banii odată.

Metoda subsecventă unui asemenea plan de redresare, precum voieşte a fi şi planul Paulson, este redusă la o suprastructură financiar-monetară, căci planul acesta cheamă pe scenă băncile şi statele puternice, ignorând gospodăriile care sunt îndatorate într-un grad aşa de înalt, la proporţii de apocalipsă. (În România, de pildă, datoria populaţiei la bănci atinge, după unii specialişti, 14 miliarde de euro). În fapt, sistemul a creat societăţi îndatorate, astfel că, în Anglia, de pildă, banii acoperiţi în valoare reprezintă doar 3%, restul e credit monetizat, adică este corespondentul îndatorării populaţiei pe zeci şi zeci de ani, ceea ce croieşte societăţi împinse a-şi arvuni viitorul lor, al copiilor şi al nepoţilor. Toţi muncesc pentru credite şi dobânzi cu care abia de şi-au acoperit costurile pentru adăpost şi deplasare, urmând a plăti datorii pe aproape toată durata vieţii lor active şi, eventual, a transfera îndatorarea asupra copiilor lor. Plata sistemului pe care l-a inventat acest tip de capitalism se vădeşte a fi împărţită: o parte reprezintă plata muncii pentru accesul în sistem (pe piaţa forţei de muncă: nu ai acces pe această piaţă dacă n-ai locuinţă şi posibilităţi de deplasare), altă parte reprezintă cheltuielile capitalului pentru a întreţine maşinăria sistemului aducător de profituri uriaşe pentru bogaţi şi doar o amărâtă contribuţie din care abia dacă se acoperă fragila subvieţuire a săracilor planetei. Cum să credem că planul lui Paulson va aduce sănătatea sistemului şi liniştea lumii?

Dacă „gânditorul“ sistemului nu va putea injecta încredere în fundamentele sistemului nu ne putem imagina însănătoşirea lui prea curând. Mai apoi, planul de salvare nu spune cum se poate repara „substanţial“ (sufleteşte) încrederea însăşi, care a suferit o degradare prin deviere magică şi prin idolatrizare (idolatria consumului, credinţa idolatră în puterea banului marii metropole - dolarul, euro etc.), fenomene datorate sistemului însuşi.

Falsificarea „cântarului divin“

Nici din punct de vedere strict tehnic lucrurile nu sunt credibile. Criza face vulnerabile alte active şi alte instituţii (bănci regionale, case de economii etc.). În al doilea rând, gradul înalt de îndatorarea a gospodăriilor face ca acestea, şi prin ele popoarele însele, să atârne de criza însăşi ca „o picătură dintr-o găleată, cum se exprimă profetul Isaia, şi cât o înclinare de cumpănă şi ca un fir de pulbere într-un cântar (Is 40, 13-17). Şi, cu adăugirea profetului: „neamurile toate ca o nimica sunt ca un nimic atârnă“ (Is 40, 13-17). Profetul ne spune, iată, că neamurile sunt un fel de gradaţii în marea desfăşurare de puteri proniatoare ale lui Dumnezeu, şi răsturnarea aceasta pe care o operează marea finanţă este cu adevărat luciferică, fiindcă face din popoare gradaţii ale puterii amăgitoare a banilor şi din deznodământul vieţii lor zilnice urmări ale răscolirilor lacome ale lăzii de fier occidentale.

Planul Paulson, de fapt, operează cu acest înţeles asupra popoarelor ca gradaţii ale displayului planetar al puterii amăgitoare a banilor, or aceasta este o teribilă răsturnare a designului creator al lui Dumnezeu. Nu de aceea şi nu cu acest înţeles a creat Dumnezeu popoarele şi gospodăriile, aceste divine cuiburi ale familiilor. Falsificarea cântarului divin, ca astfel să cântăreşti cu aur şi cu dolari popoarele, este una dintre cauzele marii crize de azi, dar şi de mâine. Numai cei ce-L au pe Dumnezeu se pot cântări, toţi ceilalţi sunt nimic, „atârnă cât o picătură într-o găleată şi cât o înclinare de cumpănă, ca un fir de pulbere într-un cântar“ (Is 40, 15). Adică nu vor avea nici o greutate (ontologică), nici o pondere, ca şi cum nici n-ar fi. Putinţa cântăririi ţine, iată, de gradul îndumnezeirii, al actualizării celor puse de Dumnezeu ca latenţe noologice în făptură şi-n tot ceea ce vine spre a trece. Fără de împlinire dumnezeiască, omul şi, cu el, toate sistemele şi doctrinele lui, deci şi planul Paulson, sunt bieţi „călători“ prin lume, „homo viator“, „străinătate de nimeni ştiută“. Criza actuală este ca un perete la care-a ajuns omenirea. Toate cele de până acum, izvodite de-a lungul modernităţii, lucruri şi acţiuni scoase de sub îndreptările lui Dumnezeu, se opresc în faţa acestui perete ca o tragică şi absurdă mărturie a neputinţei celor fără de Dumnezeu. Fără de principiul proniator suprem, pus în toate ca latenţă proniatoare şi, deci, ca factor asincron axial, ce răzbate în toate şi în tot veacul, confirmând legea triumfului spiritual perpetuu, toate sunt nimic, iar principii, preşedinţii şi regii, nu pot fi mai mult decât „domni peste nimic“, cum spune tot Isaia (Is 40, 23).

„El este Cel ce-i ţine pământului rotundul, acei ce-l locuiesc sunt ca nişte lăcuste; El este Cel care-a alcătuit cerul ca pe o cămară… Cel ce a pus principii să fie domni peste nimic şi ca pe nimic a făcut pământul“. Şi numai cei ce „nădăjduiesc întru Domnul“ „vor alerga şi nu vor osteni vor merge şi nu vor flămânzi“ (Is 40, 31).