Soluţii de criză?

În perioade de criză economică şi socială, comportamentul cel mai înţelept pare a fi concentrarea tuturor resurselor pentru găsirea unor soluţii pentru ieşirea din situaţia nefavorabilă. Alături de găsirea unui loc de muncă mai bun sau a unei calificări superioare, îngrijirea sănătăţii şi reducerea cheltuielilor inutile, creştinul va găsi folos şi în "soluţiile" sufleteşti: postul şi rugăciunea, căci la Dumnezeu totul este cu putinţă. Inclusiv salvarea din criza economică.

Fireşte, şi vremurile de restrişte au rostul lor. Dar câţi dintre noi acţionează înţelept şi îşi direcţionează eforturile în sens constructiv? Nu e mai simplu să ne plângem de milă? Şi când ne plictisim de văicăreli, nu e mai comod să îi acuzăm pe alţii de nefericirea şi neajunsurile noastre? Ţapul ispăşitor a fost de-a lungul istoriei utilizat de conducătorii autoritari pentru a abate atenţia maselor de la adevăratele probleme ale societăţii sau de la incompetenţa lor. E suficient să cităm exemplul demonizării comunităţii evreieşti de către regimul hitlerist, omenirea întreagă constatând, tardiv, că tragedia Holocaustului nu a rezolvat nici pe departe problemele existenţiale.

Cu ce drept, atunci, se ridică astăzi alte voci care instigă opinia publică împotriva unor noi ţapi ispăşitori? Oamenii simpli se pot lăsa uşor impresionaţi de modul în care "poporul" este spoliat de organizaţii financiare internaţionale, funcţionari corupţi şi incompetenţi sau, mai recent, de către "popii" hrăpăreţi şi burtoşi. Imaginea plastică, promovată de unii formatori de opinie din societatea românească actuală, îmi aduce aminte, păstrând proporţiile, de evreul hidos şi speculant ce constituia centrul propagandei hitleriste.

Nu mă voi apleca să combat cu mii de argumente o afirmaţie gratuită şi răutăcioasă. Suntem datori însă să demascăm adevăratul substrat al acestor demersuri: indicarea arbitrară a unui vinovat, crearea unui front artificial de luptă, unde să se afirme vitejii moderni. Bătăliile înscenate, precum reducerea sau desfiinţarea salarizăririi clerului, impozitarea tuturor veniturilor cultelor, chiar şi a celor direcţionate către asistenţă socială, eliminarea religiei ca materie de studiu sau a icoanelor din şcoli, se duc pe câmpul însângerat al societăţii, iar victimele colaterale sunt adesea numeroase.

De asemenea, suntem datori să atenţionăm şi asupra consecinţelor acestei propagande deşănţate: reperele solide atât de necesare într-o lume a ispitelor sunt mânjite de noroi, puse sub semnul întrebării, în mod arbitrar, dar fatal pentru cei cărora nu li se oferă nimic în schimb. Pe cât de uşor e să ponegreşti şi să acuzi, căci nimeni nu îţi cere dovezi şi nu te trage la răspundere, pe atât de greu este să repari răul făcut.