Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Somnul adamic
Nu ştiu dacă, aiurea, sub văluri încă, a murit sau doar tace. Aici, cel puţin îi recunoaştem adevărul subiectiv, dar într-o ordine inferioară, a naturii zicem noi. Ne e greu însă a ne-o imagina ca virtute, deci a o justifica etic, şi încă mai greu ne e a-i admite frumuseţea. Gelozia, căci despre ea e vorba, e un subiect tabu, când nu e ţintuită în stereotipii.
Ce-ar fi însă dacă ne-am apleca puţin şi asupra sâmburelui de lumină al geloziei? Izvorând dintr-un preaplin, şi nu dintr-o carenţă a fiinţei, nu o mai putem pune la zid fără sentimentul că ne scapă însăşi esenţa sa. E oare posibil să amintim de esenţă când luăm în discuţie o substanţă aparent impură ca aceea a geloziei? Dacă cercetăm Scriptura, dar şi Tradiţia, "râvna" şi "zelul" lui Dumnezeu, în ambele Testamente, la ce trimit oare? Fireşte, cel puţin în vocabularul cotidian, termenul e atât de tocit că nici măcar într-o hermeneutică biblică avizată, de pildă semnată Pavel Florenski, nu mai poate fi salvat. Zică oricine ce-ar zice, a atribui divinului trăsătura geloziei sună exagerat. Să revenim atunci la uman, păstrând cadrele contextului cultural-religios. Ce anume legitimează, nu atât etic, cât mai ales estetic, gelozia? Cred că tocmai libertatea, afirmată în dreptul propriei persoane şi slujită în dreptul persoanei celuilalt. Abia când te recunoşti om liber lângă un altul ca tine, deci tot liber, când îţi ştii valoarea în ochii celuilalt, având în minte şi valoarea lui în ochii tăi, când legătura cu celălalt îţi apare drept binecuvântare şi dar divin, drept cale de a vă face viaţa transparentă Luminii, când "eu" şi "tu" îşi pierd relativismul şi din pronume devin nume proprii doar ţie şi celuilalt, nemaivorbind de situaţia în care un "el", un "al treilea", consfinţeşte această stare a lucrurilor, când ştii că pentru tine şi numai pentru tine celălalt e o Taină inepuizabilă, un mister în faţa căruia singurul, şi veşnicul, şi poate nebunescul răspuns e dragostea, când ştii că numai iubindu-vă şi tu, şi celălalt vă deschideţi primirii şi trăirii celor mai înalte adevăruri, când vezi că depărtarea celuilalt de tine e depărtare de sine şi deci cădere, abia când ai aceste certitudini, gelozia nu mai e lipsă de încredere în tine, nici proiecţie în celălalt a propriilor tendinţe escapiste, abia atunci gelozia-i e pandant dragostei, e lumină, e frumuseţe, căci adevăr. Care să fie temelia exclusivismului pe care-l reclami când iubeşti pe un altul? De unde ştii că nu greşeşti când afirmi că "numai pentru tine" celălalt e ceea ce e? Răspunsul, fireşte, e undeva în zona încă-necuvântului, dar poate fi aproximat tot printr-o trimitere biblică: la cea dintâi carte a Cărţii, la Geneza (2:18, 21-25). Fiecareşi ştie viaţa dinainte şi de după întâlnirea cu celălalt, fiecare-şi cunoaşte şi-i dă glas transformării alchimice cu neputinţă de înfăptuit în afara acestui exclusivism al refuzului celor mai timide nuanţe relativiste. Dragostea, da, e despre Absolut, căci rădăcina-i e numai Absolutul Însuşi. Şi dacă ideal e să iubim pe toată lumea, a ne apropia de acest ideal, numai de Unul atins, e imposibil fără exerciţiul în fiecare clipă reluat al înaintării în dragostea faţă de aproapele cel mai aproape. Şi cine să-ţi fie mai aproape, decât cel pe care Dumnezeu Însuţi ţi-l trimite lângă tine, cel care ajunge să plângă cu lacrimile tale şi să râdă cu zâmbetul tău?
.jpg)
