Spania creştină

Istoricii consemnează mai multe idei pozitive aduse de arabi, cum ar fi fondarea de şcoli publice, încurajarea erudiţiei, a filosofiei şi a literaturii, eliberarea ţăranilor de sub robia vizigotă

Dacă avem în vedere că procesul de recreştinare a Spaniei a durat… 800 de ani, înţelegem ce mult înseamnă pentru noi toţi faptul că putem vorbi despre o Spanie creştină. Cum s-a întâmplat ca o ţară în mod firesc creştină, prin însăşi situarea ei geografică, să aibă nevoie de o reîntoarcere la adevărata credinţă? Pentru a înţelege, avem nevoie de o scurtă privire retrospectivă. Teritoriul greu încercat încă din Antichitate a fost locuit de triburile iberice, care s-au amestecat cu celţii; cuceriţi de fenicieni, greci, cartaginezi, a devenit provincie romană în al doilea război punic (218-201 î.Hr.). Au urmat triburile germanice şi vizigoţii. Coasta meridională este cucerită temporar, în sec. VI-VII, de Imperiul Bizantin. De aici înainte începe perioada de care ne ocupăm în mod special. În 711-718, Spania este ocupată de arabi. Strâmtoarea Gibraltar poartă numele generalului berber care a condus armata de berberi şi arabi invadatori ai Occidentului: Gebel-Tariq, „muntele lui Tariq“, devenit apoi Gibraltar. Douăzeci de ani mai târziu, în Spania, arabii pun bazele unui emirat, devenit apoi califat independent, cu capitala la Córdoba. Aici se dezvoltă o viaţă culturală şi de curte al cărei fast este greu de închipuit pentru noi, astăzi. Este greu pentru noi şi să înţelegem acum dominaţia arabilor în Europa, întinsă pe o perioadă atât de mare. Un istoric foarte important, Roger Garaudy, a ajuns la concluzia că „Evul Mediu european este o perioadă istorică ce coincide cu perioada măreţiei arabe“ („Promesse de lâIslam“, Paris, 1981). Expansiunea lor pe o arie întinsă de la Atlantic şi Samarkand sau Córdoba până la Tombuctu se explică prin politica lor, susţinută de un mare impuls religios. În multe ţări ei au fost primiţi cu simpatie datorită reformelor economice şi politice pe care le aduceau şi toleranţei faţă de obiceiurile băştinaşilor. Aportul la cultura Europei medievale s-a realizat prin Spania şi Sicilia. Istoricii consemnează mai multe idei pozitive aduse de arabi, cum ar fi fondarea de şcoli publice, încurajarea erudiţiei, a filosofiei şi a literaturii, eliberarea ţăranilor de sub robia vizigotă. Un istoric foarte informat ca Bernard Lewie consemnează toleranţa religioasă a arabilor drept un fapt dovedit („The muslim discovery of Europe“, London 1982). Totuşi amestecul etnic, care a dus la crearea unei civilizaţii hispano-arabe al cărei Dumnezeu era hibrid, influenţa imediată prin impresionantele moschei şi minarete, prin evidenţierea valorilor musulmane în detrimentul celor creştine, toate acestea aveau un efect periculos. E firesc ca orice individ şi orice popor să ţină la identitatea lui, la modul lui propriu de a înţelege lumea. Din Asturia, singura provincie neocupată de arabi, începe imediat după cucerire, adică în secolul al VIII-lea, „reconquista“, lupta de eliberare a spaniolilor de sub ocupaţia arabă. A fost o luptă extrem de grea, cu victorii şi înfrângeri succesive. Arabii erau puternici. Dar şi spaniolii doreau să fie ei înşişi, să îşi recâştige dreptul de a vorbi cu Dumnezeu în felul lor. Emiratul independent din Córdoba a cunoscut în timp slăbiciuni interne, disensiuni, fapt care a favorizat într-un mod providenţial acţiunea de recucerire a teritoriilor ocupate de musulmani şi formarea regatelor spaniole Léon, Castilia, Navarra, Aragon, ca şi cel al Portugaliei.

Încet, cu multă trudă, lucrurile reveneau în matca lor.