Spaţiul privat şi judecata publică

Trăim, vrând-nevrând, într-o lume a vitezei. Provocările sunt mai multe, deciziile sunt mai rapide, zgomotul este mai mare. De aceea, de multe ori, nu mai avem timp să cântărim ceea ce e bine şi ceea ce e rău şi preferăm să luăm drept bun ceea ce alţii ne spun că este bine sau rău.

Dacă, în vechime, cei care dădeau sfaturi aveau tradiţia şi experienţa ca baze de pornire, astăzi cei care dau sfaturi se bazează mai mult pe reacţii şi pe principii abstracte.

Un caz foarte simplu e grăitor cu privire la acest fenomen. O profesoară dintr-un oraş de provincie s-a filmat în intimitatea conjugală în ipostaze lipsite de pudoare. Filmul, care, iniţial, era destinat doar ei şi soţului ei, a ajuns, într-un fel sau altul, pe internet, în văzul tuturor. Cum binevoitori sunt peste tot, cineva a luat filmul de pe internet şi a scris în presa locală despre el, presa centrală l-a preluat, televiziunile l-au difuzat, profesoara a fost exclusă din comisia de bacalaureat etc., etc.

Imediat au apărut comentarii cu privire la viaţa profesională a profesoarei, la viaţa ei con-jugală, la posibilele deviaţii comportamentale şi psihice evidenţiate de acest film, precum şi la cariera politică şi profesională a soţului ei. Pe scurt, viaţa profesoarei şi a soţului ei au fost făcute ţăndări de tot felul de oameni care au considerat necesar să îşi dea cu părerea despre una, alta, pentru că, vezi Doamne, cazul e public şi ea e profesoară, deci are o activitate publică.

Dar e oare corect ce s-a întâmplat? Care anume este greşeala acestei profesoare? Şi dacă a greşit, care anume era atitudinea cea corectă faţă de greşeala ei?

Oamenii greşesc tot timpul, unii cu voie, alţii de nevoie, unii cu bunăştiinţă, alţii cu neştiinţă, unii din răutate, alţii din naivitate. Chiar dacă cineva greşeşte, se cuvine să acoperim cu dragoste greşeala în public şi, eventual, dacă avem căderea, să atragem atenţia în privat celui care a greşit asupra faptei sale, pentru a se putea îndrepta. Ceea ce s-a întâmplat aici însă a fost exact invers. Profesoara şi soţul ei au fost judecaţi şi executaţi fără milă, în văzul tuturor, de aceleaşi ziare care publicau pe altă pagină reacţii opuse prin care susţineau că profesoara nu a greşit cu nimic şi că e normal ceea ce a făcut şi că dreptul la intimitate e absolut.

Sminteala de pe urmă a fost mai mare decât cea de la început. Pentru că, în felul acesta, nici profesoara nu a avut parte de un sfat bun în privat şi nici publicul nu s-a folosit de expunerea publică a acestui caz. Din contră, profesoara va crede că e foarte bine ce a făcut şi că lumea e rea, iar lumea va crede că profesoara e rea şi că e foarte bine că s-a procedat aşa cu ea.

Greşeala cea mai mare a fost judecarea fără discernământ şi dragoste a unei fapte care n-ar fi trebuit să ajungă deloc în spaţiul public. De multe ori, faptele sunt prezentate în mass-media în aşa fel încât noi să reacţionăm emoţional instantaneu. După reacţie, ni se prezintă apoi aşa-numite raţiuni care ar justifica reacţia. Corect ar fi să judecăm invers. Mai întâi cu raţiunea, să vedem dacă există sau nu greşeală şi care este aceea şi apoi cu dragoste, când trebuie să pedepsim. Din nefericire, însă, nici jurnaliştii nu au timp să facă lucrul acesta, şi ei presaţi de goana în care îşi fac meseria, şi nici noi nu mai stăm strâmb să judecăm drept, pentru că şi noi gonim care încotro. Un pic de linişte nu ar strica însă înainte de a judeca, fie şi în mintea noastră, faptele altora.