Speranţa de la capătul tunelului

„Ne aşteaptă un an greu“, spun în cor toţi comentatorii, analiştii şi prevestitorii de meserie. Din ianuarie, criza îşi va înfige colţii cu ferocitate în economia noastră plăpândă, care de-abia reuşise să iasă la liman după ani de zile de funcţionare neperformantă.

Vor creşte taxele, au crescut deja dobânzile la credite, acolo unde se mai dau credite, salariile vor îngheţa, iar pensiile nu se mai măresc. Din ce în ce mai multe întreprinderi se închid şi aflăm că până şi funcţionarii statului se află în pericol de a nu mai fi plătiţi. Şomajul va creşte şi mulţi dintre cei care lucrează în străinătate se vor întoarce punând şi mai multă presiune pe bugetul asigurărilor sociale de şomaj.

Pe scurt, va fi din ce în ce mai rău, dar nu despre asta cred că merită acum să vorbim. Mai întâi pentru că nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău va fi, apoi pentru că, zicând că va fi rău, se prea poate să înrăutăţim situaţia peste ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi crezut cu toţii că va fi extrem de rău.

Actuala criză este la origine o criză economico-financiară, iar în acest domeniu al realităţii nu funcţionează întotdeauna mecanismele care funcţionează în viaţa de zi cu zi.

Bunăoară, dacă cineva îţi spune că te simţi rău, nu e neapărat necesar ca într-adevăr să te simţi rău. Sau dacă cei din jurul tău se simt rău nu e necesar să te simţi şi tu rău. Singura posibilitate de afla cu adevărat cât de rău te simţi ar fi să te duci la doctor , dar doctorul nu îţi spune cât de rău te simţi, ci cât de gravă e situaţia ta din punct de vedere medical. E foarte posibil ca să te simţi bine, dar să fii grav bolnav, cum e posibil să te simţi foarte rău şi să fii de fapt sănătos după standardele medicale.

În economie lucrurile stau un pic diferit în sensul că, dacă ţi se spune că te simţi rău, e foarte posibil să ajungi chiar să îţi fie rău. Diferenţa este mai profundă pentru că nu există un doctor competent care să îţi spună cât de gravă este starea ta. În economie, o bună parte din starea lucrurilor este dată de percepţia lor. Percepţia poate crea starea. Dacă toţi credem că suntem în criză e posibil să ne comportăm ca atare şi să declanşăm o criză. Odată declanşată, ea va genera un anume mecanism pe care noi îl vom urma. Vom încerca să acţionăm în aşa fel încât să dispară ceea ce percepem noi că ar fi semnele crizei, în speranţa că aşa vom înlătura chiar criza.

E ca şi cum am începe să bem vin ca să ne treacă durerea de cap, pentru că, dacă ne simţim bine, este evident că nu poate să ne mai doară capul. Dacă fenomenul crizei ar fi exclusiv unul de percepţie, atunci ar trebui lucrat doar la percepţie. Observăm însă că el se transferă din sfera percepţiei în sfera existenţei şi brusc nu mai sunt bani, oamenii sunt daţi afară etc. etc. Transferul odată făcut, profeţia capătă o realitate pe care nu o avea atunci când a fost făcută.

Ceea ce este important aici este reversibilitatea mecanismului, anume - dacă prevestind criza, ajungem la criză, atunci e foarte posibil ca, prevestind sfârşitul ei, să i-l grăbim. Nu e vorba de a înlocui peste noapte o percepţie cu alta. E mult mai greu să îi faci pe oameni să aibă speranţă decât să se teamă. Ameninţarea pare întotdeauna mult mai palpabilă decât posibilitatea binefacerii. Spun doar că, dacă mecanismul merge într-o direcţie, poate fi făcut să meargă şi în direcţia opusă. Pentru asta trebuie să se nască speranţa că lucrurile se vor îndrepta şi mai ales că se pot îndrepta. Nu trebuie neapărat să ajungem tot de acolo de unde am pornit. Dar, cu puţin discernământ, putem traversa criza şi chiar îmbunătăţi un pic lucrurile care nu merg. În nici un caz nu trebuie să ne resemnăm şi să aşteptăm ca alţii să ne scoată din starea în care ne aflăm, chiar dacă din vina lor, şi nu a noastră, am ajuns aşa.