Speranţe mari, reuşite mari?

„Studenţii cu speranţe mari îşi stabilesc obiective înalte şi lucrează din greu să le atingă. Când compari studenţi de nivel intelectual echivalent, ceea ce îi desparte este încrederea în sine şi speranţa.“ Aceste cuvinte aparţin unuia dintre cei mai importanţi cercetători ai psihologiei moderne: Daniel Goleman. Într-o afirmaţie scurtă şi coerentă el descifrează două dintre marile secrete ale reuşitelor în viaţă: atitudinea şi motivaţia. Sunt suficiente însă acestea pentru a ne garanta succesul?

Un creştin nu trebuie să se gândească prea mult la o existenţă plină de succese. Multitudinea reuşitelor îi poate aduce patima trufiei, iar aceasta, la rândul ei, îl poate determina să facă numeroase excese pentru a-şi atinge scopurile. Totodată, însă, un creştin trebuie să fie profesionist la locul de muncă, să nu se lase dominat de trândăvie sau clevetire. Balanţa între cele două este întreţinută de rugăciune şi paza poruncilor mântuitoare. Ce rol îi putem acorda încrederii în sine şi speranţei oarbe în direcţia îndeplinirii sarcinilor de lucru ale unui creştin, asta nu putem spune cu exactitate.

Sunt două extreme care ne atrag în viaţă: încrederea amăgitoare în Dumnezeu şi încrederea doar în noi înşine. Ne încredem amăgitor în Dumnezeu atunci când ne dorim ca El să ne îndeplinească dorinţele propriilor noastre patimi, dar şi atunci când nu mai lucrăm nimic şi aşteptăm să ne vină totul. Fericitul Augustin spunea: „Oamenii trebuie să se roage pentru miracole, dar să şi lucreze pentru rezultate“. De asemenea, este foarte instructiv şi răspunsul dat de un preot la acuzaţia unei mame că nu a citit un acatist şi fiul acesteia nu a reuşit la un examen: „Eu am citit, el n-a citit“. Pentru un creştin, este esenţial să îşi cunoască limitele şi propriile puteri cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Simpla rugăciune înainte de un examen nu te va ajuta să înveţi materia, dacă nu o citeşti.

Cealaltă extremă constă în rătăcirea actuală privind reuşitele doar prin forţe proprii. Dacă zâmbim des, citim două-trei cărţi şi credem că suntem inteligenţi, automat vom avea succes. Este doar o amăgire de faţadă. Încrederea în sine fără supunerea în faţa voii lui Dumnezeu este trufie oarbă. Nădejdea unui creştin nu poate fi doar în lucrul mâinilor sale. Fără binecuvântarea divină, totul se prăbuşeşte: „Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic“. Mustrarea este cât se poate de directă şi clară.

Bineînţeles că există anumite nuanţe. Oamenii care îşi doresc mai mult reuşesc mai mult în viaţă. Lucrul acesta este ilustrat cât se poate de bine de pilda talanţilor. Acolo ni se spune că toate cele trei slugi au primit talanţi, dar doar două s-au pus pe treabă şi i-au înmulţit. Fără hărnicie nu se poate obţine nimic. Totodată, trebuie să existe o limită şi aici, altfel dorinţele peste puterea de îndeplinire fizică duc la anxietate şi stres continuu. Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a demonstrat că oamenii trebuie să dispună de un echilibru în achitarea de sarcini. Dacă li se cer sarcini inferioare puterii de lucru, devin leneşi, iar dacă acestea sunt peste puterea de lucru, devin stresaţi. Şi, cum „tot ce este făcut cu măsură este frumos“, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, recomandarea psihologului este cât se poate de corectă şi normală.

În concluzie, putem afirma că doar încrederea în sine nu ne poate aduce rezultate lipsite de pericol. Lipsa de dreaptă socoteală şi dorinţele imposibil de îndeplinit ne aduc doar trufie şi stres. Calea echilibrului rămâne cea enunţată de Fericitul Augustin: „Trebuie să ne rugăm pentru miracole şi să lucrăm pentru rezultate“. Doar astfel vom putea să devenim mai buni şi să fim plăcuţi lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Cât despre cei care consideră că doar rugăciunea le poate aduce totul, le oferim o pildă din viaţa Sfântului Antonie, aflată chiar la începutul Patericului: „Sfântul avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui?

Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi şezând şi împletind funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: aşa fă şi te mântuieşte. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi făcând aşa se mântuia“.