Spiritul de concurenţă

De obicei deplângem împrejurarea că, devenind o afacere, sporturile şi-au pierdut farmecul şi că ceva din spiritul lor de competiţie a intrat în declin. Mai mult, vedem cum unele sporturi au fost sufocate de audienţa crescândă a altora sau au dispărut pur şi simplu din cauza schimbărilor de climă (de exemplu, olimpiada de iarnă va deveni în câteva decenii un prilej de amintiri nostalgice). Dar din amănuntul trist că interesul pentru sporturi a scăzut nu putem trage concluzia că spiritul de competiţie e pe ducă. Oamenii au concurat între ei înainte să-i treacă cuiva prin cap să facă din sport un prilej festiv de întrecere dotat cu premii. Sportul e doar una din supapele prin care se manifestă energia speciei. Există doar atâtea jocuri care nu sunt sporturi şi care cer aceeaşi dorinţă de victorie. Copiii, când se joacă, sunt în concurenţă. Nu se poate închipui un grup uman în interiorul căruia spiritul de competiţie să dispară. Ba nu, greşesc, există o variantă: comunitatea tihnită a răposaţilor dintr-un cimitir. Acolo, într-adevăr, oamenii se odihnesc în deplină pace. Aici, însă, în lumea suspinului şi a durerii, dispariţia competiţiei e imposibilă. Căci unde nu e concurenţă, nu e selecţie, iar acolo unde nu e selecţie, nu există ierarhie. Fără ierarhie, o comunitate se împrăştie în toate vânturile, asta dacă nu alege calea sepulcrală a sinuciderii colective. Altfel spus, o comunitate fără competiţie dispare de la sine. Şi, indiferent că e vorba de cultură, de economia de piaţă sau de răfuielile găştilor din lumea interlopă, spiritul de competiţie nu numai că nu scade, dar el creşte întruna, atâta doar că ia alte forme de manifestare ca în trecut. Spiritul sportiv e în noi, dar desprins de convenţia unui anume sport. Suntem sportivi fără s-o ştim, chiar dacă fizic nu facem nici un efort în această privinţă. Şi atunci, problema viitorului nu e scăderea poftei de întrecere dintre oameni, ci cum anume poate fi ea canalizată în aşa fel încât să nu degenereze în violenţă. Sub acest unghi, sportul rămâne un debuşeu providenţial. Fără puterea lui de a absorbi atâtea energii, resentimente şi dorinţe de revanşă, istoria ultimelor decenii ar fi fost mult mai sângeroasă. Dacă nu ar fi existat stadioanele, numărul puşcăriilor s-ar fi înmulţit exponenţial.