Spovedania

Viaţa noastră poate fi frumoasă, dacă, luptători fiind, vom ieşi învingători

Din primele momente ale existenţei, omul a avut libertatea să aleagă între ascultare şi neascultare. A ales atunci neascultarea. Nesocotirea singurei porunci primite: „… din rodul pomului celui din mijlocul raiului… «Să nu mâncaţi…»“, (altfel spus - să postiţi), dublată de neasumarea responsabilităţii: „femeia… mi-a dat … şarpele m-a amăgit“ - a alterat puterea de discernământ a primilor doi oameni, Adam şi Eva. Ei au fost incapabili să-şi ceară iertare de la Dumnezeu şi de aceea au fost pedepsiţi. Răscumpărătorul, prin jertfa sa, ne-a dat şansa să putem lupta acum pentru scopul existenţei noastre - mântuirea - dacă noi vrem.

Am spus „să putem lupta“, deoarece viaţa-i o continuă luptă cu tot felul de necazuri şi aceasta îi dă vieţii un farmec cu totul special. În orice disciplină sportivă scopul este victoria, iar frumuseţea fiecărui sport în parte este dată tocmai de lupta uneori crâncenă din teren.

Viaţa noastră poate fi frumoasă, dacă, luptători fiind, vom ieşi învingători. Toate necazurile pot fi depăşite şi toţi duşmanii ştiuţi şi neştiuţi pot fi învinşi, dacă vom fi mereu atenţi să fim „în bună formă“ spirituală pentru a ieşi învingători, adică să ne mântuim sufletul. Păcatele (călcarea de bunăvoie, în conştiinţă de cauză, a voii lui Dumnezeu) slăbesc puterea de luptă a fiecărui om. „Norii“ păcatelor se întrepun între noi şi Dumnezeu, făcându-se luptători în întuneric, deoarece „Lumina lumii“ nu ne mai luminează viaţa prin poruncile sale.

Toate realităţile din jurul nostru le vedem deformate, confundând binele cu răul, prietenul cu duşmanul, iar viaţa noastră se îndreaptă spre o falsă „victorie“. Păcatele se săvârşesc din neştiinţă, ignoranţă sau răutate, lăsându-ne ispitiţi de diavol. Ele lovesc în sănătatea trupească, dar mai mult în sănătatea sufletească, aducându-ne multe şi mari suferinţe.

E adevărat că necazuri şi duşmani au şi oamenii cu păcate mai puţine şi oamenii cu păcate multe şi foarte multe, fiecare din motive diferite, însă modurile de rezolvare a problemelor diferă. Un om înrobit de păcate este incapabil de iubire adevărată şi nu va putea ierta uşor, nu va accepta sfatul nimănui şi va apela la metode de rezolvare greşite: limbaj dur, ţigări, băutură excesivă, droguri, vrăjitoare, agresiuni fizice şi chiar crimă. Un om care nu a săvârşit păcate grele va fi capabil de iubire faţa de Dumnezeu, de aproapele şi de sine, fiind mult mai iertător, iar soluţiile de rezolvare le va găsi în Sfânta Scriptură, în cărţi de învăţătură religioasă, participând la slujbe, rugându-se, postind şi nu în ultimul rând, cerând sfatul duhovnicului la spovedanie. Spovedania uşurează şi reechilibrează pe tot omul care vine mânat de credinţă în faţa lui Hristos, pentru a-şi mărturisi păcatele cu regret profund şi în mod sincer, cerând iertarea păcatelor, hotărât să înceapă o viaţă nouă. Aceste condiţii fiind îndeplinite, creştinul poate să se unească încă de aici cu Hristos - euharistic, din Sfânta Împărtăşanie, spre viaţa veşnică. Spovedania uşurează, deoarece este „a doua baie…care spală şi curăţă păcatele oamenilor“ („Convorbiri Duhovniceşti“, Vol. 1, p. 55). Sfântul Isaac Sirul o numeşte „a doua naştere“. Formula de dezlegare rostită de duhovnic arată acest lucru: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi îndurările Sale, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele“ („Aghiasmatar“, ediţia a-II a, 1971, p. 59). Spovedania reechilibrează, deoarece, uşuraţi de păcate, revenim la calea dreaptă a vieţii virtuoase. Mai mult, duhovnicul, cu mult tact, ne va arăta cum să procedăm pentru a nu repeta păcatele, dându-ne unele canoane, ce se vor constitui în medicamente de vindecare sufletească. Deşi creştinul are „… ca judecător conştiinţa sa, adică ştiinţa de sine în raport cu legile Domnului, creştinul nu se poate cunoaşte exact pe sine, nici legea lui Dumnezeu nu o ştie pe deplin şi nici aplicarea la faptele sale nu o poate face fără părtinire“ („Convorbiri Duhovniceşti“, vol. 1, p. 61), de aceea poate să apeleze la duhovnic. Ca urmaşi ai apostolilor, episcopii şi preoţii, în calitatea lor de duhovnici, prin harul primit la hirotonie, au puterea să împlinească porunca Mântuitorului, care zice: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“. Duhovnicul, ca martor al mărturisirii creştinului în faţa lui Hristos, trebuie să fie vocea învăţăturii lui Iisus, care să-l povăţuiască cum să lupte în această viaţă, ca în final să ajungă învingător, adică un fiu al luminii. Sfânta Taină a Spovedaniei se numeşte şi Taina Pocăinţei, deoarece, prin spovedanie, omul trebuie să se pocăiască, adică să se întoarcă cu faţa spre Dumnezeu, părăsind păcatul.

Reticenţa unor creştini de a se spovedi izvorăşte, în primul rând, din lipsa smereniei.

Fiecare creştin trebuie să aleagă acum pentru el ascultare şi, călăuzit de un bun duhovnic, care „să vorbească“ prin faptele sale, să se spovedească „cel mai rar de patru ori pe an, în cele patru posturi“ („Constituţiile Apostolilor“, 11-13; apud „Convorbiri Duhovniceşti“, vol. 1, p. 56 ). Astfel, ajungem în rândul celor despre care Fiul spune: „… sunteţi cu adevărat ucenici ai mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“ (In. VII, 31-32).