În cartea părintelui Sofronie despre stareţul Siluan este o povestire despre timpul când Siluan era tânăr, iar unul dintre consătenii săi a săvârşit un omor, a ajuns la închisoare şi şi-a executat termenul de judecată. Viitorul stareţ Siluan l-a văzut odată pe acest om la o sărbătoare în sat, cântând din armonică şi jucând. Cuprins de groază, Siluan s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Cum poţi să joci şi să te veseleşti când ştii că ai ucis un om?“ Fostul criminal i-a răspuns: „E adevărat că am omorât un om, dar cât am fost la închisoare m-am pocăit adânc şi am simţit la un moment dat că Hristos m-a iertat; şi acum sunt iarăşi întreg“.
Aceasta este finalitatea pocăinţei, viaţa nouă, înnoirea, naşterea de sus; fie şi numai parţial, fie doar începutul vieţii veşnice, însă al vieţii veşnice venite cu toată puterea, cucerind întreaga fiinţă. Cel care vine la spovedanie şi zice: „Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei…“ dovedeşte o lipsă de atenţie asupra vieţii. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a îndeplinit toate ce erau cu putinţă? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile şi simţămintele sale, că nu a ratat vreo faptă ce putea şi trebuia să fie făcută?
Dacă omul vine la spovedanie şi zice duhovnicului: „Nu ştiu ce să spun“, înseamnă că el niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni, ar fi trebuit să devină, ci doar se compară cu ziua de ieri şi cu oamenii care sunt la fel de răi ca şi el. (preluare şi adaptare din vol. Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Cathisma, 2007)
.jpg)
