Spre Dumnezeu

Singura duminică în care creştinii îşi adresează salutul "Hristos S-a înălţat! - Adevărat S-a înălţat!" reprezintă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care ne preocupăm de puritatea credinţei noastre.

Calendarul bisericesc ne spune că ziua este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), celor care au combătut erezia lui Arie şi au fixat în scris primele şapte articole din Mărturisirea de credinţă (Crezul). Pentru foarte mulţi din semenii noştri, deciziile acelei întruniri istorice, socotită de unii ca eveniment care a pus bazele culturii europene (Constantin Noica), nu sunt deloc ştiute. De foarte multe ori, se întâmplă ca tocmai dintre aceştia să se găsească cei care spun că Biserica propune ca motto al vieţii credincioşilor săi un presupus citat scripturistic: "Crede şi nu cerceta!". Nu numai că îndemnul nu se regăseşte în paginile Bibliei, dar este şi în contradicţie cu duhul şi cu poruncile dumnezeieşti, dintre care una este exprimată chiar în pericopa din această duminică (Ioan XVII, 1-13): "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (v. 3). Adică o chemare la cunoştinţă, la studiu, chiar la cercetare asiduă, aşa cum se spune în alt loc: "Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine" (Ioan V, 39). Nu la orbire, la întuneric, la ignoranţă. Ci trebuie să ne străduim să Îl cunoaştem pe Dumnezeu în deplinătatea fiinţei noastre, căci şi El ni se descoperă în felurite moduri: "Puterea lui Dumnezeu se cunoaşte în natură, înţelepciunea Lui din istorie, iar dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte în Biserică" (Fericitul Augustin).

Şi care ar fi traseul unei educaţii religioase, măcar din punct de vedere intelectual? În primul rând, un asfel de demers nu poate angaja doar mintea, ci şi inima. Înţelegerea şi trăirea unei vieţi spirituale este urmarea simbiozei minunate dintre o raţiune luminată şi un suflet deschis şi doritor să primească harul lui Dumnezeu. De ce avem nevoie de har? Pentru că fără Mântuitorul nu putem face nimic (Ioan XV, 5), adică nu reuşim să depăşim barierele grele ale neputinţelor firii noastre căzute în păcat. O primă concluzie ar fi că deschiderea ochilor minţii şi a inimilor începe şi se desfăşoară doar în Biserică. Desigur, omul se poate ridica la conştientizarea ideii că Dumnezeu există, ba poate chiar să descifreze atribute de-ale sale, în special prin dezlegarea misterului lumii înconjurătoare: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Psalmi XVIII, 1-2). Putem ajunge, tot din rânduiala lui Dumnezeu, şi la constatări uimitoare şi fericite, după modelul magilor veniţi de la răsărit să se închine Pruncului Iisus şi care, ghidaţi de stea, au primit bucuria vederii Împăratului veşnic şi pentru că erau cercetători şi înţelegători ai lumii astrale.

Într-un an în care Patriarhia Română omagiază Crezul ortodox, credem că, mai mult decât niciodată, suntem invitaţi să ne luminăm credinţa şi să dăm şi altora şansa de a o descoperi în frumuseţea ei dumnezeiască. Sunt destui "binevoitori" care se străduiesc să amplifice ignoranţa, necredinţa şi neputinţa pătrunderii paradoxurilor creştine, aşa încât, la aproape 17 secole de la măreţul Sinod Ecumenic de la Niceea, recunoştinţa noastră faţă de cei care au biruit ariansimul ar putea să ia chipul unui apostolat social: chemarea la Lumina care este Hristos a tuturor celor care, din diferite motive, zac în umbră şi îndoială. O carte ziditoare de suflet drept cadou, o icoană frumoasă, o poftire la Cina Domnului din Biserică şi, mai ales, o rugăciune caldă pentru cei cărora vrem să le facem un mare bine: descoperirea lui Dumnezeu.