Stăpânirea de sine

La avva Sisoe se găsește o povestire care, ca linie generală, se aseamănă unei alte povestiri pe care o găsim la avva Ioan cel Pitic. În ambele cazuri se pune întrebarea ce ar trebui să facă frații, dacă, mergând prin deșert, călăuza rătăcește drumul. La avva Sisoe apoftegma este următoarea: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: Dacă suntem într-o călătorie și călăuza ne rătăcește, trebuie să-i atragem luarea aminte? Bătrânul zice: Nu. Fratele întreabă: Să-l lăsăm atunci să ne rătăcească? Bătrânul zice: Dar ce să faceți, să luați un ciomag să îl bateți? Eu am cunoscut câțiva frați care călătoreau prin pustiu și călăuza lor s-a rătăcit noaptea. Erau doisprezece și toți știau că s-au rătăcit și fiecare se lupta cu sine să nu spună. Când s-a făcut ziua, călăuza și-a dat seama că au greșit drumul și le-a zis: Iertați-mă, ne-am rătăcit. Toți i-au zis: Știm, dar am tăcut. El a fost uluit și le-a zis: Frații se stăpânesc până la moarte să nu vorbească. Și L-a slăvit pe Dumnezeu. Bucata de drum pe care o rătăciseră era de douăsprezece mile”.

Apoftegma aceasta pune un accent diferit de cea pe care o avem la Ioan cel Pitic. Acolo motivul pentru care frații tac ține de delicatețe și de discreție: nu vor să supere călăuza și să se rușineze (Ioan cel Pitic 17). La avva Sisoe motivul tăcerii este cu totul altul. El se naște din viziunea ascetică monahală. Într-un alt context, avva Macarie l-a întrebat pe avva Zaharia, copilul bătrân și înțelept al de­șer­tului, ce trebuie să facă mo­nahul. Iar acesta a zis: „A fi monah înseamnă a sta împotriva ta însuți în toate” (Zaharia 1). Cu alte cuvinte, caracteristica fundamentală a lucrării unui monah este autocontrolul. Să te opui, pe cât îți este cu putință, pornirilor tale, iar în felul acesta ajungi, în cele din urmă, să poți stăpâni păcatul. Iar pe drumul care duce la nepătimire, un loc privilegiat îl ocupă tăierea voii.

Ceea ce contează în povestirea avvei Sisoe este că frații au puterea să meargă împotriva lor, să nu cedeze în fața dorinței de putere și control, chiar și atunci când au dreptate. Învață să își stăpânească limba în orice context. Acesta este felul lor de a acționa monahal, adică stăpânit, în orice situație.

Miza povestirii acesteia nu este una particulară, nu este despre importanța de a tăcea atunci când călăuza ta se rătăcește. Miza este indicată de afirmația finală a povestirii: „Frații se stăpânesc până la moarte să nu vorbească”. Această stăpânire de sine ascetică este cea care aduce, în cele din urmă, nepătimirea.