Starea mormintelor

Dacă destinul unei comunităţi se măsoară după starea bisericii şi după înfăţişarea cimitirului ei, atunci după cât de părăginită e prima şi după cât de căzut în ruină este al doilea îţi poţi da seama de scăpătarea unui neam. În schimb, dacă lucrurile se petrec invers, comunitatea progresând şi enoriaşii înmulţindu-se proporţional, înflorirea obştii se va oglindi fidel în prosperitatea bisericii şi în grija pe care urmaşii o arată mormintelor. Şi totuşi, relaţia dintre stadiul în care se află evoluţia unei comunităţi - indiferent dacă ea decade sau sporeşte - şi starea în care se află cimitirele ei nu ne poate spune prea mult despre decăderea sau propăşirea ei. Lucrul pare paradoxal, întrucât religia este un indubitabil factor de coeziune înlăuntrul unei seminţii. Iar lucrul acesta e de două ori mai valabil în cazul unei minorităţi etnice, şi asta deoarece conştiinţa handicapului numeric pe care membrii minorităţii îl au în raport cu majoritatea le provoacă, ca reacţie instinctuală de apărare, sporirea sentimentului religios. Aşa se face că religia unei minorităţi devine unul din principiile ei de supravieţuire, iar biserica devine simbolul concret al acestei supravieţuiri.

În schimb, într-o comunitate care nu se simte cu nimic ameninţată în privinţa viitorului, bisericile sunt fie muzee somptuoase în care turiştii şi snobii vin să facă poze, fie largi şi încăpătoare incinte între pereţii cărora în timpul săptămânii bate vântul, iar în ziua de duminică se adună bătrânii. Fastul lor e exterior şi întreţinut într-o strălucire silnică, al cărei aer seamănă cu atmosfera aseptică dintr-o sală de reanimare: firul vieţii comunitare se prelinge firav şi imprevizibil, putându-se rupe în orice clipă. Cam aşa arată bisericile şi catedralele Europei Occidentale atunci când ele aparţin majorităţii etnice. O prosperitate arhitecturală ostentativă şi un zel edilitar fără cusur adăpostind o sleire galopantă a emoţiei religioase.

Cu totul alta e situaţia într-o minoritate etnică aflată pe cale de dispariţie. Aici, moartea biologică înteţeşte trăirea spirituală, dar numai până la un punct. Mai precis, involuţia etnică se măsoară după succesiunea tristă a două etape de extincţie: prima etapă e obsesia îngrijirii maniacale a cimitirelor şi lăcaşurilor de cult, zel pornit parcă din nevoia de a compensa în piatră şi lemn lipsa unor făpturi în carne şi oase. Judecată după această etapă, soarta minorităţii pare a se afla într-un urcuş vizibil, când de fapt totul seamănă cu o tresărire agonică. Va urma apoi cea de-a doua etapă, care echivalează cu o depunere a armelor: se recunoaşte verdictul drastic că bătălia etnică a fost pierdută, muzeul în aer liber pe care îl reprezintă cimitirul sau altarul bisericii nemaiavând de cine să fie vizitat; din acest moment se instalează resemnarea şi dezinteresul faţă de urmele strămoşilor. Lipsa actorilor face ca decorul să se prăbuşească în ruină. Cimitirului i se pune lacăt la poartă şi bisericii i se iau odoarele şi odăjdiile, restul fiind dus la capăt de efectul catabolic al naturii sau de mâna sceleraţilor. Cu timpul nu vor mai rămâne decât dâmburile unor morminte cărora li s-au distrus crucile şi fundaţia unor biserici cărora li s-a furat suprastructura. Iar când nu va mai rămâne nimeni care să protesteze faţă de profanarea mormintelor sau faţă de discriminea etnică, pământul va fi răscolit cu buldozerele şi pe el se vor ridica clădirile celor pe care istoria şi biologia l-au favorizat conjuctural şi numeric.