Statornicie întru credinţă

Cu sărbătoarea din ziua ce urmează Adormirii Maicii Domnului, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni s-a încununat în Duh printr-un bogat program de evenimente spirituale, academice şi culturale prin care Biserica şi societatea românească readuc în conştiinţa generaţiei de azi o componentă fondatoare a identităţii naţionale. Resfinţirea ctitoriei brâncoveneşti de la Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti este o reînnoire a fidelităţii în dreapta credinţă, dar şi o mărturie a continuităţii întru zidire.

Orice popor are întipărite în structurile sale fundamentale elemente unice, care îi personalizează identitatea proprie în raport cu celelalte popoare şi care, totodată, îl ajută să se înţeleagă pe sine şi să se dezvolte organic pe firul istoriei universale. A-ţi cerceta cu luare aminte rădăcinile şi a cinsti memoria înaintaşilor reprezintă pentru fiecare neam o datorie de conştiinţă şi un exerciţiu permanent de cultivare a recunoştinţei faţă de eroi şi sfinţi. Pentru că, prin acestea, prezentul se umple de sens şi se deschid ferestre de lumină către viitor. Mai ales în lumea de astăzi, în care, pe toate meridianele lumii, confluenţele dintre etnii şi culturi provoacă schimbări rapide în mentalul colectiv şi construiesc reprezentări actualizate despre sine şi despre ceilalţi.

De aceea, din timp în timp, sunt necesare introspecţii şi imersiuni nu doar în conştiinţele persoanelor, ci şi în profunzimile fiinţei neamului. Oricine priveşte cu obiectivitate către patrimoniul românesc recunoaşte că monumentele, tradiţiile, creaţiile populare autentice şi înfăptuirile de cultură şi civilizaţie de la noi au, dincolo de expresiile materiale vizibile, un substrat imaterial care uneşte cerul cu pământul. Majoritatea covârşitoare a monumentelor istorice şi de artă de la noi sunt biserici şi mănăstiri. Acestea formează, în fapt, coloana vertebrală a „României profunde”. Nu sunt doar expresia funcţională a Ortodoxiei, ci coagulează modul nostru de a fi în lume, de a înţelege viaţa, moartea şi învierea, de a trăi bucuria şi suferinţa, de a pătimi iubirea şi vrăjmăşia, de a vedea mersul stelelor pe cer şi nestatornicia împărăţiilor pământene. Timp de secole, în provinciile româneşti, credinţa a fost liantul apropierii dintre oameni şi a susţinut păstrarea limbii şi tradiţiilor comune, în dialog cu alte neamuri.

Recitind istoria noastră naţională, în Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, avem conştiinţa că nu greşim dacă identificăm la temelia neamului românesc statornicia întru credinţă, „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), ca dimensiune fondatoare şi roditoare peste timp. Şi astfel, continuând ideea apologetului creştin Tertulian, care afirmă: anima naturaliter christiana, putem spune că sufletul românesc este de la origini creştin. Iar jertfa familiei voievodale din ziua Adormirii Maicii Domnului a anului mântuirii 1714 rămâne pecete vie pentru acest adevăr. Statornicia martirilor întru credinţă este pentru noi candelă nestinsă a recunoştinţei şi a devenirii întru credinţă.