Statuia filosofiei

Scrisul lui Costion Nicolescu te odihneşte, prin firescul şi simplitatea lui, astfel că ai vrea să te reapropii de cărţile lui pentru a dobândi pacea. Citind „Spre o cultură liturgică“ (editura Anastasia, 1999), intri într-o anumită ordine a spiritului în care îţi redefineşti concepte, meditezi asupra sensurilor unor termeni pe care-i încarci cu semnificaţii spirituale, locuieşti un spaţiu în care cuvintele călătoresc spre limpezimile unor dimineţi ce revelează rosturile creaţiei.

Autorul se apropie de cuvinte parcă punându-le lângă inima lui. Astfel, termenul „cult“ i se pare parcă prea sec, prea tehnic, prea rece, prea exterior. Din punctul de vedere al creştinului trăitor în biserică, mai potrivit i se pare „viaţă liturgică“, tema abordată fiind „Cultul şi cultura capătă o valenţă de interiorizare, de trăire exprimată prin redefinirea printr-o variaţiune: viaţa liturgică şi cultura“.

Discuţia despre disjuncţia dintre cult şi cultură este mutată din registrul teoretic în registrul interior al persoanei care ia parte la viaţa Bisericii şi pentru care este dureroasă dualitatea. Problema este prezentată într-un mod foarte direct şi simplu: oamenii implicaţi în desfăşurarea vieţii liturgice nu prea au cultură, în timp ce oamenii de cultură se încadrează greu în viaţa liturgică.

Relaţia dintre cult şi cultură este exprimată foarte bine de părintele Pavel Florenski: „Credinţa determină cultul şi cultul determină concepţia despre lume, din care se naşte cultura“.

Foarte intereseantă este ideea că, dacă Biserica ar promova cultura joasă sau kitchul, ar fi o biserică eretică. Deci cultura minoră nu poate fi reproşată Bisericii, ci dimpotrivă, expresia culturală minoră ar reprezenta o cădere, raportare strâmbă la divinitate, fiind rezultatul unor carenţe de trăire religioasă. Costion Nicolescu consideră cultura minoră un păcat împotriva Duhului Sfânt, Acesta fiind un Duh al deplinătăţii, al desăvârşirii.

După ce analizează starea actuală, punând în discuţie incultura teologică a majorităţii intelectualilor, cadrele şi limitele omului şi ale culturii sale, autorul se întreabă foarte realist ce e de făcut, cum se poate îndrepta situaţia. Privind retrospectiv, ne aminteşte faptul că, într-adevăr, creştinismul a dat viaţă unei culturi excepţionale, ce cultiva şi un stil de viaţă major şi afirma Frumuseţea.

Soluţia de ieşire din criză ar fi următoarea: „Sincronizarea şi armonizarea tuturor forţelor de care Biserica dispune, deschiderea spre conlucrare şi construcţie, promovarea în viaţa proprie a smeritei cugetări şi a dreptei judecăţi, un efort pentru educarea gustului şi pentru stabilirea corectă a ierarhiei valorilor culturale, inclusiv a celor bisericeşti“. Cei care sunt chemaţi să facă primii paşi ar trebui să fie cei care au acces atât la zona culturală, cât şi la cea liturgică şi care conştientizeză necesitatea apropierii culturii şi a cultului.

Ideea că Hristos a promovat cea mai înaltă formă de cultură, până la ea celelalte nefiind decât „trepte de cultură“, este ademenitoare. Cred, totuşi, că omul, cu înclinaţia lui, cu nevoia de frumuseţe şi iubire, se va regăsi pe sine în creştinism.

Omul este chemat la viaţă sfântă, dar şi la instrucţie. Este citat Sfântul Macarie cel Mare Egipteanul, ale cărui gânduri le preluăm, pentru că pot fi un punct de plecare pentru o concepţie sănătoasă în ceea ce priveşte educaţia: „Viaţa (sfântă) fără instruire face mai multe fapte bune decât instruirea fără viaţă (sfântă). Pentru că (cel ce are viaţă sfântă), chiar şi când tace aduce folos; pe când cel (fără viaţă sfântă), chiar şi când cugetă aduce tulburare. Însă, dacă (aceste calităţi) se întâlnesc în acelaşi (om), adică viaţa (sfântă) şi instruirea, ele alcătuiesc o statuie a filosofiei“.

Iată că cei mari ai Bisericii s-au făcut slujitorii neamului şi au ieşit să semene sămânţa bună în suflete. Pilda Semănătorului, care s-a citit duminică la Liturghie, ne-a făcut să ne gândim la înfiinţarea posturilor de radio şi televiziune Trinitas şi a publicaţiilor „Lumina“. Poate că ele ne vor fi cele care vor pregăti calea spre o cultură majoră.