Stavrofora Macrina Toderuţ, una dintre florile harului răsădite în ținutul dumnezeieștii iubiri

Toposul Mănăstirii Agapia are un trecut special și o tradiție filocalică îndelungată. Sunt istorii ale străvechii chinovii care descriu autentica valoare a acestui spațiu duhovnicesc. Numeroase inimi de monahi, monahii și credincioși au înălțat rugăciuni de pe acest Tabor al iubirii. Înainte de a fi transformată în mă­năs­tire de călugărițe, în vremea Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Agapia, la fel ca Agapia Veche, a fost așezământ de monahi râvnitori, mulți dintre ei învăluindu-și sufletele în Lumină, pentru a fi vii la momentul în care părăseau această viață.

Atmosfera de har s-a păstrat în acest loc de-a lungul veacurilor. Oricine a poposit pentru o zi sau mai multe, fie și pentru câteva ceasuri, în cunoscuta mănăstire, a simțit duhul rugăciunii și al unei stări sufletești speciale, apropiată celei pe care au trăit-o ucenicii Mântuitorului pe muntele Tabor.

Un Tabor al rugăciunii este și Agapia, care într-o traducere liberă înseamnă loc al iubirii îndreptate către Dumnezeu și semeni.

Călător şi eu în ținutul iubirii, al Agapiei, liman duhovnicesc, am cunoscut multe călugărițe ale căror vieți m-au impresionat. Cea dintâi pe care am descoperit-o, fiind peregrin către Sihla, a fost maica Filofteia Șenchea, ucenica arhimandritei Agafia Velase, una dintre vrednicele starețe ale obștii din Agapia. Alături de ea se afla, vârstnică și neputincioasă, monahia Elisabeta Gogan, și ea fostă ucenică a Agafiei Velase, cele două fiind îngrijite de monahiile Cleopatra Hodorog și Trifilia Scutăreanu, pline de devotament, altruism și blândețe.

Mai târziu, am revenit, adeseori, la Agapia. Am slujit cu drag de fiecare dată, însoțit de ecteniile și rugăciunile înălțate și de răspunsurile de la strană care psalmodia îngerește. Îmi amintesc cu evlavie de taina locului, de istoria zbuciumată, dar și strălucitoare, pomenind călugării și călugă­ri­țele cu aleasă viață chinovială.

Am întâlnit călugărițe a căror amintire o păstrez neștearsă, chiar dacă au trecut de atunci mulți ani. Printre acestea se numără și stavrofora Macrina Toderuț, una dintre monahiile cu îndelungată slujire și dăruire pentru această mănăstire, mai ales dacă ne gândim că a venit în stupul de albine al Agapiei când era doar o copilă de câțiva ani.

S-a născut în comuna Horodniceni, satul Botești, lângă Fălticeni, județul Suceava, în anul 1932, în ziua de 21 septembrie. A fost al cincilea copil dintre cei șapte ai părinților Ilie-Petrea și Frusina. A primit la Sfântul Botez numele Maria, dar i se spunea Măriuța. Primele patru clase le-a urmat în satul na­tal, iar când avea 10 ani, în iarna anului 1942, a venit la Mănăstirea Agapia, la maica Elpidia To­de­ruț, sora mai mare a tatălui ei, finalizând cele șapte clase primare în mănăstire. Aici a avut-o ca învă­ță­toare pe maica Tatiana Radovici.

Exista atunci în multe familii dorința ca unul dintre copii să îmbrățișeze viața monahală. Mănăstirile aveau o disciplină specială, o rânduială de rugăciune ce pogora Cerul pe pământ și o fru­mu­sețe debordant de firească, ce aducea multă tih­nă spirituală și negrăită bucurie celor de acasă. De aceea părinții ei, la cererea mătușii sale Elpidia, au adus această copilă la mănăstire, deși nu putea încă înțelege deplin ce înseamnă o astfel de viețuire.

Odată cu trecerea timpului, a început să se obiș­nuiască cu osârdia și bucuria spațiului mănăstiresc. I-a fost foarte drag, a simțit că face parte din locul acela, adăugându-se și ea, ca albinuță, într-un mare stup, lucrând de zor, de dimineață până seara, împreună cu celelalte albine care căutau nectarul mântuirii.

Îndată după război, în timpul epidemiei de tifos, și-a pierdut ambii părinți. A resimțit, departe de locul natal, despărțirea, dar a încercat să o înțeleagă altfel, prin prisma cuvintelor Evangheliei și a sfaturilor folositoare pe care le primea, mai ales de la mătușa ei, monahia Elpidia, precum și de la alte călugărițe înțelepte pe care le-a întâlnit în mănăstire. Neuitând dragostea rudeniei sale, maica Macrina i-a propus ucenicei sale același nume ca al mătușii sale, Elpidia, oferindu-i posibilitatea de a studia și trimițând-o să urmeze Facultatea de Teologie de la Sibiu, pe care a și absolvit-o în 1993.

După cinci ani de la venirea în mănăstire, în anul 1947, a simțit o mare bucurie când a fost îmbrăcată cu rasă și scufie de către stareța arhimandrita Agafia Velase. Tânără fiind, făcea ascultare față de maica Elpidia Toderuț, dar răspundea și la alte solicitări ale obștii. Citea la Ceaslov în biserică și, cu timpul, a început să lucreze în atelierul de covoare.

La o vârstă fragedă, deprinderile unei tinere râvnitoare corespund măsurii dragostei ei. De aceea, maica Macrina a devenit, încă de la începutul viețuirii în Mănăstirea Agapia, artistă. Nu era singura care lucra la atelierul de covoare, căci erau multe asemenea, împreună continuând arta țesutului de covoare, o tradiție care se păstrează până astăzi în Mănăstirea Agapia, dar și în alte cunoscute vetre monahale. Aș putea spune că obiectele folosite pentru țesutul covoarelor s-au transformat, în mâinile maicii Macrina, în unelte ce apropie de desăvârșire.

În 1952 a fost înscrisă la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Agapia. Atât la Seminar, cât și la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, era cunoscută ca elevă și studentă eminentă. Anul I l-a absolvit cu media 9,10, cel de-al II-lea cu 9,38, cel de-al III-lea cu media 9,74, cel de-al patrulea cu media 9,90, iar cel de-al cincilea cu media 9,87. În 1957, când a susținut examenul de diplomă, a obținut media generală 9,60. La examenul de calificare în meșteșug, la secția broderie, a obținut media 10, dove­dind mereu o conduită ireproșabilă.

În anii de studii, i s-au întipărit în minte chipurile unor profesori și profesoare, pe care le-a păstrat într-o tainiță a inimii, având cuvinte de admirație și recunoștință față de maica Olimpiada Drăgan, cu metanie la Mănăstirea Nămăiești, Argeș, care preda Vechiul Testament, Noul Testament și Dogmatica cu multă convingere și dăruire. La scurt timp după desființarea Seminarului din Agapia, odată cu Decretul 410/1959, Domnul a chemat-o la Sine pe apreciata profesoară Olimpiada Drăgan, aceasta aflându-și odihna în cimitirul mănăstirii.

Alți profesori de care maica își amintea erau: părintele Nicodim Grosu, care a predat o vreme și la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, părintele Calistrat Stoleru, profesor de muzică, neîntrecut protopsalt, maica Paisia Pazavan, maica Tatiana Ciortan, maica Serafima Popescu. De asemenea, le-a avut în ultimul an profesoare pe maicile Eustochia Ciucanu, care preda filosofia și limba greacă, pe maica Gabriela Amăriuței, care preda franceza, pe maica Anastasia Romanschi, precum și pe alte călugărițe care au reprezentat foarte mult pentru tinerele care au studiat în acei ani la Seminarul Monahal din Mănăstirea Agapia. Directoare era stavrofora Veronica Constantinescu, stareță a mănăstirii în perioada 1950-1960. Deși era foarte ocupată, întrucât conducea atât așezarea monastică, cât și Seminarul, își făcea timp să predea Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române. Licențiată în „Belle Arte”, preda și noțiuni de desen. Insista asupra necesității unei conduite ireproșabile, fiind o persoană hotărâtă şi deosebit de activă.

După schimbarea ei din funcțiile de stareță și directoare, Veronica Constantinescu a cunoscut, în urma Decretului din 1959, momente de amărăciune. Locuia în Humulești, privind în zare, în fiecare zi, către Mănăstirea Agapia, unde a revenit în ultima zi a popasului său în lume, înainte de a fi încredințată țărânei, pentru a fi plămădită din lumină în Ceruri.

La 26 ianuarie 1958, sora Maria Toderuț s-a învrednicit să fie călugărită de Patriarhul Teoctist Arăpașu, pe atunci Episcop-vicar patriarhal cu titulatura Botoșăneanul. Nașă i-a fost stavrofora Veronica Constantinescu, iar surori de călugărie Emanuela Țuțuianu, neîntrecută cântăreață, care se asemăna în psalmodiere cu privighetorile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu, precum și maicile Lipsimia Chiriac și Ilaria Moșneagu. A funcționat ca spirituală la Seminarul Monahal de la Agapia în perioada 1 fe­bruarie - 1 octombrie 1958.

În toamna anului 1958, a primit binecuvântarea Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, să urmeze cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din București. A parcurs doar un singur an, întrucât nefastul decret împotriva monahilor nu i-a mai permis să urmeze studiile teologice. Cursu­rile anului I au fost promovate cu media 9,14, iar la purtare a primit calificativul Excepțional. Deși nu i s-a mai permis să continue cursurile Institutului Teologic din București, a primit îngăduința să rămână în mănăstire.

În perioada 1960-1990 a îndeplinit ascultările de secretară, gestionar custode, casieră, fiind remarcată ca o călugăriță model, de mare ținută duhovnicească, punctuală, pricepută, discretă, osârduitoare, de mare nădejde.

În vremea stăreției stavroforei Eustochia Ciucanu, maica Macrina a fost de real ajutor în cancelaria mănăstirii și în diferitele ascultări pe care le-a avut. Cu statură distinsă, rar întâlnită, cu atitudine duhovnicească și binevoitoare, maica Macrina reprezintă grupul de călugărițe care s-au aflat aproape de maica Eustochia în cea mai grea perioadă a monahismului, cea care a urmat Decretului regimului comunist promulgat împotriva viețuitorilor din sfintele mănăstiri.

Maica Macrina a avut dorința de a ajunge pe urmele Mântuitorului, la Ierusalim și în celelalte locuri din Țara Sfântă, călătorind în Orientul Apropiat în anii 1973 și 1977. În cea de-a doua călătorie ajunge până în Egipt, la Muntele Sinai.

A beneficiat de o bursă, în anul 1981, din partea Institutului pentru Bisericile Răsăritului din Regensburg, iar cu ajutorul părintelui dr. Albert Rauch a făcut o vizită în Italia, la Roma, unde s-a închinat în vestitele catedrale şi în locurile unde au trăit în perioada primară creștinii, fiind marcată de atmo­sfera catacombelor din Cetatea Eternă.

În 1994, a făcut parte din delegația Mitropoliei Moldovei și Bucovinei la instalarea Înaltpreasfin­țitului Serafim Joantă ca Arhiepiscop ortodox român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord.

După trecerea neașteptată din această viață a maicii Eustochia, împotriva voinței sale, monahia Macrina a fost numită stareță, prin Decizia mitropolitană nr. 16 din 1 aprilie 1992. Au mai fost atunci desemnate candidate monahiile Eufrasia Sârbu, o călugăriță venerabilă, cu o perioadă de slujire la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim, și Ambrozia Hrițuc.

Cu toate că a lucrat ani mulți în cancelarie și cunoștea bine realitățile vieții din mănăstire, maica Macrina, care a primit atunci rangul de stavroforă, nu s-a acomodat cu noua ascultare. De aceea, în vremea celor doi ani de stăreție, a făcut mai multe cereri insistente pentru desemnarea altei starețe.

A avut, dimpreună cu maicile din consiliul mănăstiresc, dorința de a păstra tradiția locului, de a fi mereu prezentă la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, de a fi gazdă primitoare oaspeților care veneau la Agapia, nu puțini și nu lipsiți de importanță. S-a bucurat de vizite însemnate din partea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, Daniel, precum și a celorlalți oaspeți ai Patriarhiei Române, veniți din țară și de peste hotare.

Maica Macrina Toderuț a audiat distinși profesori de istorie din Universitatea ieșeană, iar în timpul slujirii sale ca secretară, custode de muzeu și stareță a Mănăstirii Agapia a întâmpinat numeroase dele­gații din țară și străinătate. De asemenea, a intrat în dialog cu numeroși cărturari care au poposit la Agapia, pe mulți ascultându-i și impresionându-i cu statura ei duhovnicească, binevoitoare, osârduitoare, filocalică, de o noblețe și frumusețe rar întâlnite.

Monahia Macrina Toderuț face parte dintr-o pleiadă de călugărițe care au venit de timpuriu la mănăstire și au fost educate într-un admirabil spirit monahal, reușind să înțeleagă, încă de la o vârstă fragedă, realitățile acestei vieți. Maica Macrina a fost, după cum mărturisea arhimandritul Mitrofan Băltuță, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, „un model nu doar pentru mănăstirea ei, ci și pentru celelalte monahii, pe care le întâlnea adeseori la cursurile organizate de Arhiepiscopia Iașilor pentru ghizii și supraveghetorii de muzee din eparhie”.

Stavrofora Macrina poartă crucea, urmându-I lui Hristos de vreme îndelungată, ascultând cu smerenie cum îi vorbește în tăcere. Amintindu-mi de cuvintele Mântuitorului spuse unuia dintre ucenici: „Şi oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau țarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi și viața veșnică va moșteni” (Matei 19, 29), o văd pe stavrofora Macrina luptând în chip statornic împotriva intereselor egoiste, oglindind taina Crucii și înălțându-se dea­supra lucrurilor mărunte. Viața ei ilustrează o prea frumoasă poveste de iubire între o tânără copilă, devenită călugăriță peste ani, și mănăstirea iubirii, Agapia, locul drag sufletului ei.